MIRCEA POPA, PROBA OGLINZII

Unul dintre cei mai de seamă poeţi ai Clujului contemporan, Horia Bădescu, s-a manifestat încă din anii cei dintâi tinereţi ca un eseist de vocaţie. În paralel cu creaţia poetică, el şi-a încercat talentul în două incursiuni privind prestaţia literară a doi importanţi scriitori români, una dedicată Magdei Isanos şi cealaltă lui Grigore Alexandrescu, cărora le-a adăugat un studiu doct şi temerar despre balada Meşterul Manole, pe care l-a aşezat sub imanenţa tragicului. Cărţile lui posedau de pe atunci o anumită dimensiune a valorizării teoretice, pe care a dovedit-o prin studiul aplicat, exercitat printr-o adevărată ştiinţă a contextualizării cazurilor şi un regim favorizant al taxonomiilor literare. Cărţile speciale dedicate publicisticii s-au înmulţit mult în timp, el simţind nevoia a răspunde prezent la multitudinea problemelor de ordin social-politic, care ne-au invadat în timpul din urmă, păstrându-şi un aer de spiritualitate culturală de ordin istoric şi moral, comportând un anume discurs ironic, polemic sau demistificator în care plăcerea spunerii sau a demonstraţiei devine esenţială.

Câmpul funest al vieţii politice româneşti, populat cu figuri „patibulare“, cum ar fi spus Eminescu, se aşează sub lupa măritoare a observatorului social, care devine un lung şir de dezamăgiri, de trădări şi derapaje de la cinstea comunităţii şi a slujirii intereselor omului de rând. Cartea lui e o carte de atitudine, de condamnare a lumii în care am fost siliţi să vieţuim în aceşti 35 de ani, lume căreia el i-a făcut o radiografiere exactă şi deloc tolerantă, bazată pe „proba oglinzii“: „A te privi în oglindă e un act de curaj şi un exerciţiu de igienă morală“, afirmă el, motivând astfel nevoia de ecarisaj social şi nevoia de retrospectivă existenţială, fiind nevoiţi a ne întreba periodic: „Cine suntem, de unde venim, unde mergem?“. Aceste necesare introspecţii se combină în mod armonios cu spiritul său liber, emancipat, dornic de a face o incizie cât mai adâncă în corpul bolnav al organismului social. Stilist viguros şi înzestrat cu duhul spunerii, Horia Bădescu pune în faţa cititorului o cazuistică bogată de situaţii condamnabile, în care omul zilelor noastre a încălcat normele de morală necesare, respectul pentru Celălalt, pentru dreptatea acestuia, pentru adevărul cauzelor apărate, în vederea păstrării echilibrului şi normalităţii. Moralist superior, om de cultură şi de spirit subţire, el practică o eseistică mai ales pentru cititorii instruiţi, care pot urmări mai uşor analogiile, alegoriile şi trimiterile simbolice pe care le face, şi care se înscriu într-o tematică foarte precisă, având ca obiect statuare noţiuni de bine, onestitate, cinste, tradiţie, educaţie, şcoală, biserică, credinţă, omenie, corectitudine, slujirea adevărului. Abordarea acestor teme se face prin apelul la cărţile sfinte, la lecturi bogate şi instructive, la pedagogia socialului, la modelele fenomenologiei culturii, la exemple culturale, care, prin ricoşeu, vin să inculce sentimentul neîmplinirii. Tratarea subiectelor denotă o vizibilă diferenţă dintre gazetarul de investigaţie şi cel cu rol cultural apăsat, apelând la argumente din scrierile lui Marcuse, David Galland, Michael Minnicino, Antonio Gramsci, Orwell, Huxley, Szlamowicz ş.a., puşi în situaţia de a judeca noile „orori“ ale vremii noastre, numite de el ca „o formă de schizofrenie“, prin preluarea unor sloganuri ale istoriei corecte. Ura peste măsură, patima nemotivată, amalgamarea principiilor produce alunecarea în gol şi provoacă răspunsul său cât mai adecvat cu putinţă la aceste excese, dizarmonii, fuga de responsabilitate a unei clase politice, vinovate de haosul în care am fost aruncaţi: haos social, haos educativ, impotenţă organizatorică, infirmitate şi vulnerabilitate colectivă, amatorism şi mentalitate de colonie.

Rafinamentul rostirii şi rostuirea cazuistică fac dovada unui alt tip de discurs decât cel plat, inflaţionist-gregar al zvonisticii de tarabă al oficialităţii şi instrumentelor propagandistice aservite. Alegându-şi ca armă de luptă tableta, el nu ezită a-şi purta cititorul prin fapte şi întâmplări de viaţă presupunând deliciile mitologiei, poeziei şi fanteziei, a unor lecturi predilecte, făcând dovada unei erudiţii bine stăpânite, în care procedeul insinuării se îmbină cu un vizibil apetit filosofic şi conceptual de mare supleţe critică. La fel ca în cazul volumelor anterioare, Căderea din rai, Între Scila şi Caribda, încotro?, Nu poţi învia decât din pământul patriei, eseistica sa se esenţializează, ba capătă chiar frumuseţea expresivă a omului trecut prin cultură, care găseşte de fiecare dată tonul potrivit pentru expunerea motivaţiei şi argumentării.

Recenta sa carte, Proba oglinzii (Editura Şcoala Ardeleană, 2024), poate fi socotită un barometru al problemelor celor mai acute cu care se confruntă educaţia timpului de faţă, un fel de foaie de temperatură a secolului şi a deceniului ultim străbătut, o carte de reflecţii critice, etice, morale, literare, civice, filosofice, sociale, pedagogice etc., întrucât într-o impresionantă armătură de sugestii lecturale, cu privire la starea omului de cultură din ziua de azi. Ea impresionează prin largul evantai de probleme abordate, prin justeţea concluziilor emanate, dar, mai ales, prin plăcerea de a găsi tonul potrivit pentru armătura documentară a discursului şi pulsaţia vie a argumentării. Textele, în marea lor majoritate, au înfăţişarea unor dezbateri contaminante, pornind de la aspecte de viaţă reprobabile (Proba oglinzii, Caicul lui Nastratin şi Centura de siguranţă etc.), asupra cărora atrage atenţia însuşi autorul: „Privirea în oglindă este în acest caz o reacţie de self-control, o evaluare lucidă a dezastrelor şi derapajelor existenţiale, o măsurare a posibilităţilor de care încă mai dispui pentru a străbate imensitatea dintre tine şi tine“. E vorba de o invitaţie la examinarea atentă, rece, lucidă a tot ceea ce intră în raza de acţiune a oglinzii, în aşa fel încât să nu ne scape nimic din farmecul şi realismul oglindirii, fie aceasta bun sau rău, pedestru sau sublim.

Proba oglinzii se adresează imediatului, efemerului, dar şi relaţiei lui cu eternitatea, cu permanenţa şi eternitatea artei şi aspiraţiilor umane, a stării de normalitate, bine, echilibru, adevăr. Cumpăna balanţei se poate înclina între o parte şi alta, dar ea îşi reface echilibrul de îndată ce ordinea cuvântului e pusă la îndoială. De aceea, chiar printre primele texte se poate descoperi unul în care se face elogiul importanţei cultivării acestuia, deoarece „Într-un imperiu al vorbelor, cuvintele devin ilegale“. Cartea de învăţătură a lui Horia Bădescu are privilegiul de a te îmbia să urmezi calea dreaptă, iar pildele furnizate au eleganţa raportărilor la un next cauzal, servit cu exemple din cultură, mitologie, istorie, cărţi de înţelepciune, trimiteri la norme clasice şi exemple celebre, scoase din antichitate, evul mediu sau contemporaneitate. Trimiterile aluzive încorporează invitaţia de a rememora şi judeca destinul altora, cel care poate fi socotit drept pildă. Textele care pleacă din mitologie (Ahile, Priam, Ulise şi ceilalţi, Butoiul lui Diogene, Memoria lui Euridice, Gnomul uman şi Sofocle, Platon şi Internetul), din marile cărţi ale umanităţii, precum celebrul Don Quijote (Scrisoare către Sancho), conţinând fiecare un sâmbure de învăţătură, un îndemn la recuperarea culturii şi a învăţăturilor ei profunde. Alte eseuri disertează despre Orizontul memoriei, Elogiul înţelepciunii, Despre gratuitate, Tăcerea cuvântului, Contractul social etc., aducând la masa judecăţii multe pilde şi întâmplări celebre, generând o veritabilă stare de veghe, de responsabilitate. Aceste incursiuni prin cultură se citesc cu multă plăcere, fiind făcute nu numai să ne înveţe, dar şi să ne capteze atenţia, să ne atenţioneze asupra răului de lângă noi.

Poet-gânditor, dar şi scriitor cu conştiinţa trează, autorul rămâne sensibil la greşelile şi învăţămintele umanităţii, dar mai ales ale societăţii româneşti de azi, el simte datoria să ni le reamintească, într-un stil cuceritor şi franc, în aşa fel ca „somnul raţiunii să nu mai nască monştri“.