IOAN CRISTESCU, POVESTITORUL HORAŢIU

Dacă citeşti şi asculţi opinii despre Horaţiu ca actor, regizor, om de teatru şi film, desigur, pe bună dreptate, nu prididesc cuvintele la superlativ. El este un virtuoz, dar mai ales mare, un mare artist polivalent. O fişă de dicţionar al teatrului românesc ar putea arăta succint astfel:

S-a născut în 31 iulie 1952, la Târgu Jiu, cu numele de Horaţiu Valentin Mălăele. Este unul dintre cei mai prolifici artişti români, având succese în actorie, regie de teatru, de film, caricatură, pictură şi chiar literatură. În copilărie, a fost complexat pentru că se considera un băiat urât, care privea cruciş, incapabil să înveţe la şcoală, lipsit de orice însuşire. Norocul lui este întâlnirea, în şcoala primară, cu un profesor de desen care descoperă talentul care se ascundea în el şi îl încurajează să deseneze. Astfel, îşi descoperă talentul artistic, pe care îl stimulează neîncetat, ajungând să deseneze foarte bine până la sfârşitul liceului. Multă vreme ezită între artele plastice şi teatru. Până la urmă, influenţat de câteva spectacole minunate, văzute la Bucureşti, decide să candideze la facultatea de actorie. La I.A.T.C. „I.L. Caragiale“ îl are ca profesor pe Octavian Cotescu, unul dintre marii pedagogi de teatru, care îi va şlefui talentul şi îl va distribui în numeroase producţii studenţeşti, precum Opera de trei parale de Bertolt Brecht. După terminarea studiilor, este repartizat la Teatrul de Stat din Piatra-Neamţ, acolo unde plecau cei mai promiţători studenţi. Aici joacă câteva roluri care atrag atenţia asupra lui, confirmându-i valoarea excepţională. Dintre rolurile jucate acolo amintim Dorde, din Tinereţe fără bătrâneţe, în regia Cătălinei Buzoianu, Truffaldino, din Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, în regia inovatorului regizor Iulian Vişa, sau Tyll, din Eulenspiegel de Charles de Coster, regizat de Cătălina Buzoianu. De aici, pleacă la Teatrul Nottara, din Bucureşti, unde se impune rapid ca vedetă. Joacă personajul Ion din Aceşti îngeri trişti de D.R. Popescu, în regia lui Mircea Cornişteanu, cu un imens succes de public şi de critică, Smerdeakov, din Fraţii Karamazov după Dostoievski, regizat de Dan Micu, Scapino din piesa cu acelaşi nume de Molière, în regia lui Al. Dabija, sau face un adevărat tur de forţă în Doi gemeni veneţieni, regizat de Vlad Mugur, unde joacă simultan două personaje şi multe alte roluri, care îi asigură o popularitate crescândă. Mereu în căutare de provocări, el începe să–şi regizeze, astfel că montează aici un spectacol cu mare succes de public, o adaptare după Feydeau, Puricele, în care şi interpreta unul dintre rolurile principale, bucurându-se de un succes constant. El a avut în permanenţă colaborări cu alte teatre, precum Teatrul Odeon (unde joacă personajul Carlo Goldoni în Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, Profesorul din Lecţia de Eugen Ionesco, ambele în regie proprie şi pe Lelio din Mincinosul de Goldoni, regizat de Vlad Mugur), Teatrul de Comedie (Hlestakov din Revizorul de Gogol, în regie proprie), Teatrul „L.S. Bulandra“ (Directorul din Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, regia Cătălina Buzoianu; Vanea din Unchiul Vanea de A.P. Cehov, în regia lui Yuri Kordonsky; Wally Murdoch din Cafeneaua de Sam Bobrick şi Ron Clark, în regie proprie) şi Teatrul Naţional (François din Dineu cu proşti de Francis Veber, regia Ion Caramitru), Agamemnon Dandanache din Scrisoarea, adaptare după I.L. Caragiale, regie proprie.) La cele de mai sus, fără a fi deloc exhaustive, după cum lesne se poate vedea, se adaugă filme, ca actor, regizor, expoziţii, multe spectacole de poezie etc., etc., etc.

Despre el ca artist plastic, cei care au văzut puţin sau mult din opera sa îl introduc, cel mai adesea greşit, în tagma caricaturiştilor. El realizează, sau mai degrabă făureşte, grafică, desen şi pictură. Percepţia greşită e din pricina faptului că Horaţiu, adesea, desenează persoane, sau personaje, sau personalităţi: Horaţiu, el, el, ei, alţii, ceilalţi, prieteni, cunoştinţe şi aici fac o paranteză: prieteni sau cunoştinţe pot fi şi personalităţi pe care le-a citit, văzut, auzit şi pe care le interpretează grafic etc.

Horaţiu ca artist plastic nu le face portretul, ci esenţializează, interpretează prin linie şi culoare şi povesteşte, astfel că orice desen, chiar dacă are sugestii lirice, satirice, autoironice, devine o naraţiune cu sens. Dincolo de arta caricaturiştilor, care se orientează pe o notă evidentă a subiectului lor şi o întăresc, el caută ca prin linie să includă subiectul desenului în propriul său univers şi, odată inclus acolo, ni-l oferă şi nouă, nu spre admiraţie, spre mirare sau învăţătură, ci spre asumare, adică ceva de tipul: luaţi-l voi, că eu l-am luat şi cam asta e!

Spuneam că desenele lui Horaţiu sunt poveşti, povestiri, ele au de obicei un tâlc şi o delicateţe, sunt însoţite pe ascuns de figuri de stil, în special metonimia şi cu toate acestea, deşi am putea crede că e o joacă – sunt un joc, dar nu o joacă –, au o formă simplă şi o profunzime elementară, chiar primară, şi folosesc termenul în sens de organică. El, de fapt, nu desenează, ci încearcă să stăpânească linia, obstacolul major al acestei arte şi reuşeşte pe deplin.

Marea enigmă, pentru că este una, e întrebarea ce se naşte văzând acest univers de pe simezele unei expoziţii sau din desene risipite prin albume, reviste, cărţi: cum reuşeşte să fie la o înălţime creatoare ca actor, regizor, poet, grafician, pictor şi prieten?

Simplu, înţelegând lumea ca o poveste care trebuie spusă. Şi, de fiecare dată, el ne spune povestea aceasta. În 2018, la Editura Art a apărut un volum-album ce reuneşte schiţe, grafice, portrete, pictură, dar şi câteva exerciţii lirice, scurte naraţiuni sau meditaţii fulgurante ce desluşesc o stare de existenţă umană la limita dintre ludic şi moral. Descoperim printre imagini un Horaţiu Mălăele ce simte şi transmite cu duioşie, îngăduinţă şi dragoste, uneori prin simboluri, starea de mirare asupra miracolului existenţei umane.

Nu altfel se întâmplă în poemele sale şi, mai nou, în surprinzătoarele volume de povestiri apărute la Editura Bookzone, anul acesta.

Tehomir este o reeditare a poveştii publicate în 2020 la editura Allfa. O ieşire din copilărie a unui tânăr de 12 ani ce este dus, cu motocicleta, de tatăl său, la Tehomir, satul bunicilor, pentru a sta departe de tuberculoză, boală care a răpus un coleg de bancă. Sfârşitul iernii şi venirea primăverii, la Tehomir, coincide cu evenimente catastrofale, apocaliptice, hiperbolizate până la fantastic, cu ploi care provoacă calamităţi, cu venirea circului, a omului cu două capete, cu palatul regal care trece în zbor pe deasupra satului, odată cu venirea la putere a comuniştilor cu arsenalul torţionar, colectivizarea (suntem în 1958), o tornadă, o iubire platonică, fata Ana care pleacă din sat cu Sile Nebunu, un personaj pitoresc ce, se presupunea, a dat drumul din cuşcă omului invizibil pe care-l caută toţi sătenii. Un ritm alert al povestirii, cu dialoguri scurte, replici de fapt, cu enumerări şi descrieri pregnante, un spectacol ce îmbină feericul cu grotescul, o lume aflată la răspântia istoriei în care, prin agresivitate, se distruge nu numai satul românesc, ci şi copilăria. Avertismentul lui Horaţiu este lămuritor: „Când apusul îi face umbra tot mai lungă şi viaţa începe să aparţină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparţinătoare turmei, fac şi eu acelaşi lucru, smulgând din temniţele ucigaşe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăite în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiţi, tot ceea ce veţi citi s-a întâmplat aievea!“.

Tristeţea ploilor, a doua povestire apărută anul acesta, inedită, este şi nu este în relaţie cu Tehomir. Este povestea vieţii, ca un basm cu pruncul lăsat la uşa unei surdomute, unui personaj, artist, un titan al ratării, Titu Caius Rogalski-Odor, trecut prin orfelinat şi ajuns în Parisul anilor ’40, cu tot ceea ce înseamnă curente artistice, personalităţi avangardiste întâlnite la celebra scriitoare-colecţionar Gertrude Stein, în casa căreia ajunge cu prietena Amina, cu Elvira Popescu, Teodor Pallady etc. În anul 2024, cele câteva pagini dedicate interbelicului parizian par a fi şi un discret omagiu centenarului suprarealismului.

În relaţie cu Tehomir este un proces de anamneză care se declanşează în urma trezirii din coma de 72 de ani cauzată de explozia de la graniţa austro-elveţiană. Începuse războiul. Titu Caius Rogalski-Odor este pacient al clinicii Amina Samara, iubita care l-a recuperat şi, devenind medic, l-a îngrijit, în comă, cu speranţa că se va trezi. Este o povestire cu sens, un spectacol scris, despre memorie şi neuitare, despre nostalgie, cum spune autorul, despre recuperarea trecutului ca viaţă. Toate acestea au un rost – nu te pot lăsa, ca lector, pasiv, pentru că singurătatea este o stare de aşteptare a fiinţei pereche şi nu una existenţială. A avea memorie nu este o virtute, ci însăşi viaţa. La finalul cărţii, din amintiri, ca anamneză personală, răsare versul eminescian din Trecut-au anii: „Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec“.