EMIL HUREZEANU, AMINTIRI DIN LUMEA NOUĂ

Avem în faţă o neaşteptat de interesantă contribuţie la lămurirea unui ungher clarobscur al istoriei românilor, în relaţia lor cu Imperiul Habsburgic. După 1691, odată cu crearea Principatului Transilvaniei, şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, românii transilvăneni înmănunchează aproape două veacuri şi jumătate de mereu complicate relaţii, de grele şi cu adânci experienţe şi consecinţe, în paralelogramul de forţe al conexiunii lor cu metropola vieneză. Românii formează încă din secolul al XV-lea majoritatea populaţiei în Transilvania, urmaţi de maghiari, saşi, secui, cu mult înaintea ocupaţiei austriece. Şi au fost, până la sfârşit, cei mai nedreptăţiţi, din punct de vedere legal, religios, economic şi societal.

Conştiinţa naţională a românilor din această provincie cunoaşte mai multe perioade de clarificare, dacă putem spune aşa. Biserica Unită cu Roma şi rolul fondator sacrificial al episcopului Inochentie Micu-Klein şi al Şcolii Ardelene, reformele Mariei Theresia, între care crearea regimentelor de graniţă româneşti, rescriptul de concivilitate al Împăratului Iosif al II-lea, care aduce mai multă toleranţă pentru români şi biserica lor ortodoxă. Apoi, Revoluţia de la 1848, alianţa dintre românii greco-catolici şi ortodocşi pe Câmpia Libertăţii, osârduirea marilor personalităţi inspiraţionale Andrei Şaguna (1809-1873), Simion Bărnuţiu (1808-1864), George Bariţiu (1812-1893), Al. Papiu-Ilarian (1827-1877), prin articularea dorinţei de emancipare naţională în paradigma liberalismului european, instituie intrarea în istoria modernă a tuturor românilor.

După impunerea neoabsolutismului, între 1848 şi 1860, în Imperiul Habsburgic urmează, cu voie de la stăpânire, o perioadă de sporită respiraţie a ideii naţionale româneşti.

Între 1860 şi 1867, până la impunerea alianţei Viena–Budapesta şi includerea Transilvaniei în Regatul Maghiar, românii ardeleni traversează o perioadă marcată de progrese, oricât de relative, şi de noi nădejdi, oricât de cumpănite.

În acei ani, se vede mai limpede unde sunt interesele, care sunt problemele poporului român din Transilvania. Dezvoltarea lui economică, religioasă şi intelectuală este mereu rezultatul unor neîncetate şi eroice eforturi. Inteligenţa politică şi străduinţele extraordinare ale fruntaşilor politici ai românilor transilvăneni, în frunte cu Andrei Şaguna, Mitropolitul ortodox al Ardealului, de la Sibiu, şi George Bariţiu, istoricul şi publicistul, dublat de un modern şi eficient om de afaceri şi tribun braşovean, au ceva din măreţia tragică a personajelor istoriei clasice române – acolo unde curajul minţii şi perseverenţa morală au fost mereu dublate de cutezanţa înfruntării destinului luat în propriile mâini, cu orice riscuri.

Cartea de faţă este un document al acestei perioade a evoluţiei naţionale româneşti în Transilvania habsburgică. 35 de exponenţi de frunte ai ardelenilor şi bucovinenilor, români şi saşi, în primul rând, (maghiarii erau reprezentaţi în Parlamentul de la Budapesta) participă ca deputaţi aleşi sau „regalişti“, adică numiţi de Împărat, la dezbaterile parlamentare relevante pentru starea Principatului. Economie, căi ferate, impozite, fiscalitate, loialitate civică, şcoli şi religie. Temele sunt dezbătute cu uimitoare competenţă şi aplomb, pe fundalul unei opoziţii neînduplecate, dar şi cu noua conştiinţă de sine a unei naţiuni care-şi caută şi deseori găseşte, sau regăseşte, drepturile istorice, prea multă vreme negate.

Personajul central al cărţii este George Bariţiu, una din marile figuri ale istoriei României – el îşi începe viaţa şi cariera într-o lume cvasimedievală şi dispare, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca Preşedinte ales şi unanim recunoscut al Academiei Române de la Bucureşti, într-o lume modernă, în care românii transilvăneni, alături de cei din Vechiul Regat, deveniseră europeni get-beget. Discursurile lui în Parlamentul vienez impresionează prin precizia tehnică şi caratele retorice.

Antologată de doi foarte notabili experţi – Ştefan-Sorin Mureşan (descendent direct al lui George Bariţiu) şi austriacul Günther Schefbeck, directorul ştiinţific al Arhivelor Parlamentului austriac – într-un demers inedit, în care apar pentru prima oară mărturii parlamentare vieneze ale unor deputaţi non-austrieci, cartea este extrem de binevenită.

Trecutul româno-austriac are, ca pretutindeni pentru popoarele vechiului nostru continent, suişuri şi coborâşuri, zile însorite şi prelungi eclipse. Datoria istoricilor din prezent este aceea de a limpezi orizontul, în sensul cunoaşterii, al explicaţiilor, poate noi şi neaşteptate, al elucidărilor, pe care ni le datorăm azi, aici şi acum.

În istoria relaţiilor dintre români şi austrieci avem deseori de-a face cu conflicte şi tensiuni, multe creatoare. Nu întâmplător, poate, marele economist austriaco-american Joseph Alois Schumpeter (1883-1950) îşi redactează la Cernăuţi, unde este visiting professor, între 1910 şi 1912, monumentala lucrare Die Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung (Viena, 1912).

Acolo apare pentru prima oară, în opera sa, faimosul concept al „distrugerii creatoare“, („Schöpferiche Zerstörung“, „Creative destruction“), omologat până astăzi pretutindeni drept paradoxul funcţional absolut al progresului economic, dar şi societal, şi, în general, istoric.

Un conflict, timp de decenii, similar uneori cu fractura sau distrugerea, a existat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania comunităţii româneşti, între aşa-zişii „activişti“, care militau, cu orice preţ, pentru implicarea în afacerile metropolei, şi „pasivişti“, care preferau boicotarea centralei prin izolare şi răbdare strategică. Nu cred că am scăpat de această paradigmă nici astăzi. După ce Austria, şi doar Austria, în disonanţă cu concertul ţărilor membre ale UE, a respins includerea României în Spaţiul Schengen, în decembrie 2022, s-au reaprins patimile, neînţelegerile, interogaţiile. N-au lipsit anamneza creativă, recursurile recriminatorii la dosarele româno-austriece revizuite cum ira et studio. Din fericire, ele sunt astăzi exprimate în România şi Austria, două ţări suverane, membre ale Uniunii Europene, egale în drepturi şi obligaţii, legate deopotrivă de trecut şi somate de interpelările prezentului şi viitorului comun. Cartea de faţă ne învaţă, între multe altele, că impasul nu se depăşeşte decât cu energie, răbdare, stăruinţă şi diplomaţie. Dar şi cu dorinţa ca greşelile trecutului să nu mai fie repetate. Nu suntem imuni la noi provocări, rămânem pasibili de „greşealele noastre şi ale greşiţilor noştri“, dar dacă istoria rămâne „mater studiorum“, le vom răzbi împreună şi pe acestea.

O versiune în limba germană a acestui text este Prefaţa ambasadorului Emil Hurezeanu la lucrarea Transsilvanien in Wien. Die Parlamentarier aus Siebenbürgen im österreichischen Reichsrat 1863-1865, Springer VS, o antologie ce include studii semnate de eminenţi istorici români, germani şi austrieci. Lansarea cărţii este prevăzută la sfârşitul lunii septembrie.