În 21 martie 2024, la Ziua mondială a poeziei – la Roma, unde am reprezentat România şi am citit alături de alţi 15 poeţi europeni–, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina. A fost, cred, un coup de foudre poetic de ambele părţi, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană.

Oksana Stomina e o femeie cu vârsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război şi de suferinţă, dar demn şi încrezător încă în victoria poporului ei. Privindu-i chipul pe care se găsea parcă toată harta Ucrainei, toate oraşele şi toţi oamenii, am avut senzaţia de la început că Oksana era o încarnare exactă a ţării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumuseţea ei era melancolică şi atinsă de un doliu colectiv conţinut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înţelegea că lumea trăieşte şi merge mai departe şi că această lume nu poate fi judecată ori blamată. Pur şi simplu, viaţa mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alţii mergeau războiul, moartea şi, desigur, rezistenţa. Discreţia şi generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zâmbetul ei era discret, ca un voal, în aşa fel încât durerea ei reală să nu fie vizibilă decât pour les connoiseurs. Era multă generozitate în acest zâmbet melancolic, era şi un paravan care să o apere de vreo imixtiune dureroasă, aici, în Occident, la Roma, unde ne aflam.

Rostirea Oksanei Stomina a fost impresionantă la Ziua mondială a poeziei, tocmai prin pudoarea ei tragică. O poetă care nu loveşte cu pietre, nu scuipă sânge, ci le face pe toate acestea într-un mod psihologic sfios, discret. Povestea ei este şi a multor altora, aşa încât trebuie să o spună fără ostentaţie, fără aroganţă ori emfază, cu o sobrietate tandră.

În istoria afectivă dintre noi, cele două poete, a intrat şi Mihaela Herbil, colega mea de la Secţia de Limbă şi literatură ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus-o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul brutal care se desfăşoară actualmente în Ucraina. Îi mulţumesc Mihaelei Herbil atât pentru munca ei de traducătoare, cât şi pentru participarea emoţională la acest proiect de prezentare a literaturii Oksanei Stomina în România. Am prezentat-o pe Oksana ca poetă în revistele Observator cultural şi Timpul. Aici-şi-acum o prezint ca pe o prozatoare de tip reportericesc aproape, relatând o scenă petrecută la începutul războiului, în oraşul ei, Mariupol, care astăzi este aproape ras de pe faţa Ucrainei.

Ruxandra Cesereanu

Liubov

Iniţial, subsolul lor avea două ieşiri – căile de acces a doua şi a patra. Dar, până la jumătatea lunii martie, ieşirile erau deja blocate, iar oamenii intrau şi ieşeau din adăpost printr-o deschizătură îngustă. Bătrânii şi copiii se descurcau cu greu: prietena mea, Liubov, o femeie de 60 de ani, spunea că îi lua cel puţin 20 de minute de fiecare dată. De altfel, până în a doua jumătate a lunii martie, oamenii aproape că nu mai ieşeau afară. Clădirea era situată lângă o unitate militară, care încă era deţinută de ai noştri. De cealaltă parte a clădirii, s-au instalat ruşii şi kadîroviştii^[1]. Şi-au instalat muniţia chiar în curte, trăgând fără oprire în garnizoana ucraineană.

Obuzele zburau deasupra şi în apropierea clădirii rezidenţiale, uneori lovind-o. Optzeci şi cinci de oameni înspăimântaţi şi confuzi, care încercau să scape de război în propriul subsol, s-au simţit ca nişte ţinte într-un poligon de tragere. Demenţii se jucau cu ei, uneori ţintind deliberat spre o fereastră sau intrare. „Trăgeau din chestia asta de pe umăr în a cincea intrare“, – mi-a povestit apoi fiica prietenei mele. Localnicii au devenit, nici mai mult, nici mai puţin, ostaticii teroriştilor ruşi; practic, nu aveau nicio posibilitate să părăsească clădirea.

Timp de exact o lună, oameni obişnuiţi, civili, aşa cum le spuneau, supravieţuiau în acest subsol. Supravieţuiau din răsputeri, dar nu toţi reuşeau. Şase dintre cei 85 au fost îngropaţi, între timp, de vecini. Mai exact, i-au dus în drum şi i-au acoperit cu ce s-a nimerit, întrucât era imposibil să fie înmormântaţi sub bombardamentul brutal. Unii nici măcar nu erau scoşi imediat afară după deces: cadavrul unei vecine care a murit de infarct, ce nu a putut fi nici prevenit, şi nici oprit din lipsa medicamentelor de bază, a stat câteva zile lângă salteaua prietenei mele şi a nepotului ei mic. Un alt locuitor al subsolului, un tânăr rănit, a reuşit ca prin minune să iasă: se pare că îngerul păzitor şi-a făcut bine treaba.

Fiecare zi a acestui trup şi suflet rece, dar arzător al lunii martie a fost incredibil de înfricoşătoare, iar fiecare zi ulterioară s-a dovedit a fi şi mai îngrozitoare decât cea precedentă. Dar ziua de 1 aprilie – ziua mondială a râsului – va rămâne în amintirea mariupolenilor nefericiţi, epuizaţi şi speriaţi pentru totdeauna.

La început, rusiştii^[2] au încercat să-i „afume“ pe oamenii din subsol, aruncând grenade de fum în puţul de ventilaţie. Oamenii tuşeau, se sufocau de la fum, dar, de spaimă, tot nu ieşeau afară. Câteva ore respirau prin batiste, căciuli murdare şi mâneci, dar rezistau pentru a nu cădea în mâinile criminalilor… Atunci sadicii au decis să acţioneze altfel.

– Atenţie! Vă dăm 5 minute să ieşiţi. Fără lucruri! În exact cinci minute, vom arunca în acest subsol grenade! – au auzit oamenii din adăpost.

După asediul oraşului Mariupol, orăşenii nu se mai îndoiau de cruzimea şi cinismul fără margini ale inamicului, aşa că nu au îndrăznit să testeze seriozitatea intenţiilor acestora. A început panica. Optzeci de oameni, printre care bătrâni, copii şi răniţi, s-au grăbit să iasă din adăpost cu groază şi isterie. Rupându-şi unghiile, zdrobindu-şi capetele şi julindu-şi genunchii, oamenii se înghesuiau prin ieşirea îngustă, târându-i pe cei slabi şi bolnavi. Rusiştii îi întâmpinau afară cu mitraliere, înconjurând mulţimea şi ţinând oamenii sub ameninţarea armei.

– Nu toată lumea a ieşit. Poate unii s-au sufocat, poate alţii au fost ucişi acolo, nu ştiu, mi-a spus prietena mea mai târziu. – Toate acestea s-au petrecut ca într-o ceaţă, ca într-un coşmar… Nici măcar nu pot să povestesc nimănui ce am trăit noi atunci. Eram siguri că vom fi executaţi. Arăta exact aşa.

Bestiile ruseşti i-au luat pe toţi bărbaţii, cu excepţia a doi foarte bătrâni, iar pe femei şi pe copii i-au escortat, zdrăngănind din arme şi batjocorindu-i pe oameni până la magazinul „1000 de mărunţişuri“.

– Era ca în filmele despre Al Doilea Război Mondial, îşi aminteau mai târziu martorii oculari, doar că în loc de „schnell!^[3]“ se auzea un răsunător şi înfricoşător „bîstro!“^[4]. Aşa că, sub ameninţarea armei, ne-au adus până la magazin, iar acolo ne-au ordonat să coborâm în subsol şi să nu îndrăznim să ieşim.

Oamenii speriaţi şi-au petrecut noaptea în acest loc. Iar, în zori, îngroziţi şi riscând, au ieşit şi, ascunzându-se prin curţi, au fugit. Ei, pur şi simplu, mergeau, ştiau de unde vin, dar nu ştiau încotro se duc. Fugeau din iad, dintr-un oraş frumos şi primitor, sfâşiat de soldaţii ruşi, alergau spre ai lor. Dar cât de departe erau ai lor, oamenii nu ştiau: în subsol, multă vreme ei nu aveau nicio legătură cu exteriorul. Dar erau siguri de un singur lucru – că vor să se deplaseze în direcţia opusă Rusiei!

01.04.2022

Traducere din limba ucraineană şi note de Mihaela Herbil

^[1].    Membrii organizaţiei paramilitare, susţinătorii fostului preşedinte al Republicii Cecene, Ahmat Kadîrov. (N.t.)

^[2].    Cuvânt compus (rus+fascist) care îi desemnează pe ruşii-susţinători ai ideologiei „misiunii civilizaţionale speciale“, ai intoleranţei la elementele culturale ale altor popoare. (N.t.)

^[3].    Schnell (germ.) – repede. (N.t.)

^[4].    Ƃыстро (rusă) – repede. (N.t.)