DAN GULEA, LUCIAN (SE) CITEŞTE

I.

Istoria unui secol avea nevoie de un singur volum, pe care Bedros Horasangian îl alcătuieşte acum, după o primă imagine a veacului XX, din Sala de aşteptare din 1987 (Editura Cartea Românească, 622 p., lector: Gabriela Adameşteanu). Publicat la sfârşitul dictaturii, în epoca de constricţie totală, romanul se opreşte, inevitabil, la încremenirea epocii, mizând pe tehnica alternanţei, în cea mai fidelă reluare a lui Camil Petrescu din proza noastră contemporană.

Actuala ediţie de la Cartex (de 848 p.) este o rescriere de tip special a romanului din 1987, pentru că integrează alte două romane: Zăpada mieilor (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996, 320 p.) şi Obsesia. Cine l-a ucis pe Olof Palme (Editura Mentor, Bucureşti, 2002, 204 p.). Primul dintre acestea, la rândul său, cuprinde şi secvenţe din romanul publicat în 1989, În larg (Editura Albatros, Bucureşti, BT: 15.IX.1988), secvenţe rescrise – iar Obsesia… este şi ea o rescriere a unui fir narativ din Sala… lui 1987 – de fapt, recuperări ale capitolelor şi perspectivelor cenzurate. Iar Obsesia… realizează, de fapt, un tandem cu ediţia din 2002, a doua, a Sălii de aşteptare, ce relua, cu mici variaţii stilistice, ediţia din 1987.

Rezultă un continuum al unei singure cărţi, ce demonstrează mai clar axioma potrivit căreia un scriitor nu scrie decât o singură carte în viaţa sa, cu titluri diferite. Se mai pot adăuga la acest „dosar“ şi alte titluri din primele sale volume, cele de proză scurtă, Curcubeul de la miezul nopţii (1984), Parcul Ioanid (1986), ce fac un portret al personajului Lucian, „titular“ al Sălii de aşteptare, roman aflat acum la o „ediţie integrală“, după cum este precizat pe pagina de titlu.

Într-o epocă în care modelele sunt, în primul rând Caragiale (Ioan Lăcustă, Mircea Nedelciu, Hanibal Stănciulescu), decompoziţia telquelistă (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova), experimentul în formula Radu Ţuculescu, Ştefan Agopian, Bedros Horasangian face, în primul rând, o hartă a prozei contemporane (anii 1970-1980) şi, apoi, o lectură a autenticismului interbelic – autorul Ultimei nopţi… devenind personaj în iureşul istoriei – de altfel, primul volum de povestiri al lui Horasangian se deschidea cu un motto din Anton Holban.

Bedros Horasangian are un personaj emblematic – Lucian, care evoluează de-a lungul volumelor. O primă apariţie se înregistrează în „Duminica de octombrie a unui nou deceniu“, din volumul de debut, Curcubeul de la miezul nopţii (1984) – fiind translat în capitolul intitulat „1967“ din Sala de aşteptare, cu minime modificări stilistice (dispare abundenţa referinţelor culturale). Personajul prozei scurte este Lucian, portretizat în categoria rataţilor, pentru care familia sau altcineva îi spune ce trebuie să facă în viaţă – de aici existenţa unui uriaş gol sufletesc.

Pornind chiar de la titlul volumului Parcul Ioanid, explicat în ultimul text, cel care dă şi titlul întregului, se poate citi o metodă Bedros Horasangian, ce se aşază pe linia subţire dintre real şi ficţional: „Pe aici au trecut Anton Holban, Matei Iliescu, Ioana, Nora, eroina lui Sebastian care locuia într-un bloc de pe Dacia, şi alţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi al căror nume istoria nu l-a reţinut: timpul are memorie scurtă“.

Din această zonă liminală provine aşadar Lucian, care circulă prin prozele scurte ale autorului, făcând uneori pasul spre romanul Sala de aşteptare; astfel, „Concertul“, subintitulat „fantezie cinematografică“, din volumul Parcul Ioanid reia experienţele şi statutul oblomovian ale lui Lucian din Curcubeul de la miezul nopţii – este acelaşi personaj care începe să ia lecţii de pian şi să caute un sens al existenţei, ce va apărea în deschiderea romanului Sala de aşteptare (cap. „1984“ în ediţia 2024).

Secolul lui Horasangian începe cu o hartă a prozei contemporane româneşti; în centrul canonului este Radu Petrescu – prozatorul care a lăsat în Jurnalul său (editat integral în 2014) un model de existenţă, enunţat în mai multe rânduri prin volumele antume publicate, desprinse din acest mare Jurnal, precum Ocheanul întors (1978) sau Părul Berenicei (1981).

Preocupările personajelor din Sala de aşteptare pentru marele prozator sunt exemplificate de indefinitul Lucian, cel mai important concurent la statutul de personaj principal, şi de Paul Petrovicescu, amicul său epistolar, format în high-life-ul interbelic.

Aici se poate consemna fuga lui Lucian după discurile cu concertele lui Beethoven, admiraţia pentru interpreţi precum Arrau – ce au un corespondent în jurnalul lui Radu Petrescu; la 9 [noiembrie 1980] se înregistra: „Iorguţu ne aduce nuvela că în micul magazin de muzică din pasajul Bijuteria există Concertul nr. 3, de Beethoven, cu Arrau“. De asemenea, în plan vizual, însemnările despre Pallady, răspândite de-a lungul Jurnalului lui Radu Petrescu, corespund preocupării lui Lucian pentru pictor: chiar vrea să scrie un eseu despre artist.

Avocatul Paul Petrovicescu, ce poartă urmele unei detenţii politice, se interesează şi el de Radu Petrescu – mai precis, de romanul său, Matei Iliescu – despre care i-ar fi vorbit elogios „un prieten de-al lui Miron“. Să mai adăugăm la dosar că Radu Petrescu debutează editorial cu romanul Matei Iliescu (1970) datorită străduinţelor lui Miron Radu Paraschivescu, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra estompării real-ficţionale pe care o practică Bedros Horasangian.

Din punct de vedere tematic, există anumite fire de legătură cu Radu Petrescu – de pildă toposul Balcicului interbelic din Sala de aşteptare. Radu Petrescu reintroduce în Matei Iliescu acest topos al soarelui şi al loisirului, al dramelor şi al căutărilor de sine în romanul românesc postbelic, succedând în mod direct experienţelor Holban, Gib Mihăescu, Camil Petrescu. Este hotărât: Balcicul este locul unde va avea loc „ruptura“ dintre Matei şi Dora, după cum precizează jurnalul romanului Matei Iliescu – Părul Berenicei (cap. XXI, p. 219). Şi o mică punere în abis: scriitorul este la mare (la Costineşti), atunci când decide evoluţia romanului (v. „La mare cu Radu Petrescu“, în Apostrof, an XXXIV, nr. 8 (399), p. 26). Dincolo de analiza interioară, de introspecţii, la Bedros Horasangian Balcicul este un loc al chiolhanurilor, al abuzurilor estivale, truculent, senzorial. Secvenţele din Sala de aşteptare (2024) sunt rescrieri ale romanului În larg, amplu cenzurat la momentul apariţiei (1989) – o rescriere ce s-a regăsit în Zăpada mieilor (1996) şi este acum transpusă în varianta finală a Sălii: cheful tovărăşesc, din anii 1950, de la Mamaia, se transformă într-un ospăţ replasat în zona interbelică, la Balcic, pe fundalul destrămării unui cuplu.

Autorul care îşi scrie personajele este o altă trimitere la Radu Petrescu; Bedros Horasangian simte nevoia unor lămuriri: „aici am ieşit din roman, ne plimbăm într-un parc să presupunem, unde avem dreptul să discutăm orice“. În centru se află „noutatea procedeelor stilistice şi rigoarea morală“, la care „ţin şi Lucian şi B.H., cât şi atâţia alţii nenumiţi aici, aleşi chiar dintre cititorii acestor rânduri“.

II.

Un al doilea punct pe harta prozei din anii ’80 este conturat tot cu ajutorul lui Radu Petrescu, printr-un soi de invitaţie (cameo, am spune în limbaj hollywoodian) a unui alt scriitor în paginile proprii. Astfel, în Sala de aşteptare îşi face apariţia, la un moment dat, Gheorghe Crăciun, autorul romanului Acte originale / Copii legalizate, cu care a debutat în 1982, după o carieră neelocventă de poet, cu unele apariţii în reviste, dar o voce de prim rang în teoria literară a noi generaţii, generaţia optzecistă.

Subiectul despre care scrie: scrisul – un fragment teoretic aşadar, prezentat sub forma unui fragment de epistolă, pe care o datează 1984, când va fi mai târziu integrat în romanul despre personajul scriitorului, Frumoasa fără corp (1993), cu numeroase modificări stilistice şi completări. În Sala de aşteptare, Gheorghe Crăciun face o mărturisire despre felul în care scrie, despre conştiinţa scrisului şi legăturile cu cărţile formatoare (Structura liricii moderne), problematizând arbitrariul semnului lingvistic.

În romanul Frumoasa fără corp, Crăciun îşi defineşte poetica: „…am terminat textul, n-am mai avut puterea, dar nici curajul să-l leg. Mă reîntorc la cuvinte. Ele au formă şi culoare, cum credeau simboliştii, şi în conştiinţa mea de vorbitor le simt organizate fizic pe straturi de vârstă. «Cuib»-ul ţine de categoria cuvintelor mitice. Ca el sunt multe altele, zeci. Într-o seară am încercat o listă alcătuită destul de rapid; coviltir, furcoi, procoiţă, căciulă, spălătorie, chieptar, cataramă, grădină, căpăstru […] Coviltir, stropi de ploaie, somn, moşu’ Moise. Furcoi, murdărie, miros de cartofi şi de pământ, lemn lustruit, transpiraţie, grajd. Procoiţă, roşu intens şi păros, ger, zăpadă“.

În romanul lui Horasangian, Crăciun precizează, semnalând continuitatea Textului, interdependenţa dintre Acte originale / Copii legalizate şi Frumoasa fără corp: „am încercat să explic ce înseamnă pentru trupul meu cuvântul cuib“, insistând asupra „dificultăţilor mele legate de sensurile figurate ale cuvintelor“: „eram pe câmp, se semănau cartofii şi, de câte ori îl auzeam pe bunicul spunând că face cuiburi, mă gândeam la nişele de pământ ale rândunelelor, ca şi cum a pune tuberculii în lăcaşurile adâncite în brazdă ar fi însemnat să îngropi în suprafaţa locului adăposturile celea granulate de păsări“.

Crăciun se defineşte drept un „rău învăţăcel al grupului Iova“, ştiind că, de fapt, „corpul şi litera se află însă într-un permanent conflict“, astfel scrisul poate fi considerat „ca o formă de rezistenţă la agresiunile unui trup ce suspectează lumea de irealitate şi, mai mult decât atât, o trăieşte aşa“.

„Capitolul“ despre Gheorghe Crăciun din Sala de aşteptare se încheie cu o concluzie ce îi aparţine lui Bedros Horasangian, o nouă trimitere la textualism prin reluarea, fără ghilimele, a unui titlu al lui Mircea Nedelciu, Efectul de ecou controlat (1981): „Am sentimentul că am pornit la drum. Acesta este cel mai important efect de ecou controlat al călătoriei noastre la Bistriţa“. Trimiterea oblică la Nedelciu ia în considerare în primul rând constituţia de autor de proză scurtă a celui care debutase în 1979 cu Aventuri într-o curte interioară – deşi Mircea Nedelciu publicase şi două romane, Zmeura de câmpie (1984) şi Tratament fabulatoriu (1986). Şi, în acelaşi timp, consolidează viziunea lui Horasangian asupra literaturii, „felie de viaţă“.

Invitaţia lui Crăciun în paginile lui Horasangian are un model în jurnalul lui Radu Petrescu, Părul Berenicei, unde a fost invitat un autor să se exprime – situaţie specială în literatura noastră. Dar, dacă Radu Petrescu făcea acest lucru într-un gen prin excelenţă de graniţă, jurnalul, Bedros Horasangian face un pas mai departe, spre ficţionalul romanului.

Invitatul lui Radu Petrescu este Gheorghe Iova – o miză cu greutate pentru tânărul autor cunoscut pentru „acţiunea textuală“ în literatura noastră. Iova îl vizitează pe Radu Petrescu, alături de Gheorghe Crăciun şi de Mircea Nedelciu: „trei tineri eminenţi prozatori“ notează autorul Părului Berenicei (însemnare din 1 iulie 1979, p. 157). Dintre aceştia, doar Nedelciu debutase, de foarte curând, de câteva săptămâni practic, cu amintitele Aventuri într-o curte interioară – dar Radu Petrescu le recunoaşte acest statut datorită noutăţii viziunii lor: „ei textuează, spune Radu Petrescu, operaţie care înseamnă până la urmă anexarea scrisului de cel care scrie şi a celui care scrie de scris, ori a interiorului de exterior şi a exteriorului de interior“.

După înregistrarea aproa- pe-debutului lui Gheorghe Crăciun în Părul Berenicei, în calitate de teoretician, prin ideile şi compunerile elevilor săi, prin ideile de la întâlnirea cu „cei trei“ – în jurnalul lui Radu Petrescu are loc debutul real, editorial, al lui Gheorghe Iova – prezent cu un text redat între ghilimele despre „procedeele textuale“ şi „instituţiile textuale“, „o extindere la tot ce este text spre o eliberare de limite în textual“ (pp. 301-302).

În dinamica anilor 1980 – şi mai ales 1990, şi Crăciun, şi Nedelciu se vor disjunge de eticheta de textualism, care începuse să circule cu putere pe seama lor; în romanul din 1993, Frumoasa fără corp, Crăciun izolează acţiunile lui Iova, numindu-l „inventatorul fără drept de apel în limba noastră a verbului a textua, textuare“.

În Sala de aşteptare, pe lângă Camil Petrescu, Anton Holban – din literatura „clasică“ – apare aşadar Radu Petrescu – care îi aduce pe Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova.

Următorul „personaj“ din roman este unul special, care a mai apărut în comparaţii cu Bedros Horasangian în critica epocii – e vorba de Gabriela Adameşteanu, surprinsă dintr-o perspectivă de graniţă, real-ficţional – întrucât autoarea romanului Dimineaţă pierdută (1984) a fost şi lectorul Sălii de aşteptare, la publicarea din 1987, de la Cartea Românească – aşadar o persoană implicată profund în apariţia cărţii lui Bedros Horasangian.

Utilizând anacronismul, într-un capitol complex, apare, la un moment dat, într-o enumeraţie a doi foşti colegi de şcoală, „nepoata lui Adameşteanu“ – într-un cadru adecvat – Piteştiul şi Strada Mare. Prima apariţie a acestui personaj se produce în Zăpada mieilor (1996) – roman integrat acum în această ediţie din 2024 a Sălii de aşteptare.

Autoarea Drumului egal al fiecărei zile (1975), născută la Piteşti, a creat în Letiţia Branea unul dintre cele mai puternice personaje din romanul nostru, martor direct al ultimei jumătăţi de secol românesc şi mai bine, într-un ciclu romanesc alături de romanele Provizorat (2010), Fontana di Trevi (2018), Voci la distanţă (2022). Titulatura din romanul lui Horasangian are în vedere şi romanul Întâlnirea (2007), bazat pe proza cu acelaşi titlu din volumul Vară-primăvară (1989), ce atingea profunzimi biografice şi teme tabuizate – este vorba de nostos, întoarcerea acasă a eroului. Pentru Gabriela Adameşteanu, aşa cum scriitoarea a declarat în mai multe interviuri, eroul era Dinu Adameşteanu, unchiul viitoarei prozatoare, care a reuşit să se stabilească în Italia la venirea comunismului şi să îşi construiască o carieră academică de înalt prestigiu, în arheologie – spre deosebire de personajul unchiul Ion din Drumul egal…, care a rămas în România, a făcut şi închisoare şi a trăit mai mereu în marginea profesionalismului.

Diferenţele stilistice, noutăţile efective de la trecerea dintr-un volum (1987, 2002) în altul (2024), pot intra în categoria aforismelor; sunt fraze de legătură între fragmente şi secvenţe de întindere considerabilă, scurte comentarii care ar putea oferi o cheie de lectură; elementele mai spectaculoase, care nu trecuseră de cenzură, au fost în cea mai mare parte restaurate în Zăpada mieilor din 1996. Un singur element atrage cumva atenţia.

În noua Sală de aşteptare se vede mai clar identitatea lui Lucian – el este un cititor; mai mult decât scrisorile lui Petrovicescu, diferitele jurnale şi documente cu care Bedros Horasangian îşi compune romanul, mai mult decât autori precum Camil Petrescu sau Gheorghe Crăciun, se poate spune că Lucian citeşte în primul rând din Bedros Horasangian, citeşte şi se citeşte. Obsesia. Cine l-a ucis pe Olof Palme este un manuscris scris într-o singură frază, la persoana I, descriind un contact dur cu Securitatea în zona de graniţă a Dunării spre iugoslavi – pe care îl citeşte Lucian şi se gândeşte (p. 577, 2024): „Îi plac aceste lungi plimbări în trecut. În loc să-ţi trăieşti viaţa şi să respiri evenimente, visezi, hoinăreşti în istorie, în TIMP. Aşa. El. Lucian. O să moară şi el, este, a fost o fiinţă care s-a născut şi a trăit. Cui îi pasă? Deja suntem din ce în ce mai puţini oameni care să fi ştiut că a existat“.