IOAN F. POP, GÎNDIREA CA DEZ-MĂRGINIRE

Cartea alchimistului şi eseistului orădean, Alexandru Pop, Libellus nomisticus (Mic tratat de nomism), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2024, este axată pe cordoonatele esenţiale ale gîndirii filosofice, teologice şi ştiinţifice, pe care le explorează cu rigoare şi pasiune, încercînd noi deschideri conceptuale, noi perspective comprehensive. Autorul surprinde, într-o abordare vădit sintetică şi scolastică a realităţii şi a spiritualităţii, extensia atributelor fundamentale ale noţiunilor de nomos (lege) şi de nous (spirit), concepte primordiale în gîndirea şi filosofia greacă clasică.

Fiind, cu o expresie kierkegaardiană, un gînditor „privat“ şi avînd îndelungi preocupări în zona ştiinţelor oculte, o apăsată propensiune înspre zările eterate ale interogaţiei cogitabunde, autorul iniţiază noi interpretări nu doar asupra antinomiilor kantiene (pretext care a generat o replică din partea filosofului Petre Ţuţea, dar şi o interpolare într-o carte a acestuia), cauzelor aristotelice, Archaesului poetic eminescian etc., ci chiar propune, trecîndu-le printr-un „filtru nomist“, inedite schimbări şi completări aplicabile la diferite perspective gnoseologice şi existenţiale. După cum, în abordarea teologiei Sf. Toma d’Aquino, va iniţia, în aceeaşi manieră nomistă, o posibilă sinteză între fides et ratio. Luate în vizorul nomist sînt şi categoriile kantiene, în special cele legate de spaţiu şi timp ca forme pure, apriorice, ale sensibilităţii. De fapt, tot demersul auctorial se sprijină pe conceptul de nomism, prin care propune posibile interpretări şi evaluări operate în cîmpul ştiinţei, filosofiei şi teologiei, punînd accent pe noncontradicţia acestora – coincidentia oppositorum –, precum şi pe virtuţile lor euristice. „În perspectivă nomistă, omul este situat la intersecţia celor două sfere opuse: existenţă şi cunoaştere (conştiinţă). Această poziţie îi conferă o condiţie paradoxală, antinomică, tragică şi demiurgică în acelaşi timp“, conform celor susţinute de autor. Ca atare, exegetul dezvoltă, în prelungirea antinomiilor kantiene, aşa numitele axiome ale epistemologiei nomiste, în număr de patru, cu subdiviziunile lor, nomisele ontice şi nomisele gnosice. Contradicţia dintre existenţă şi cunoaştere, dintre infinitul conştiinţei şi incomensurabilul infinitului cosmic, dintre materie şi spirit, dintre imanent şi transcendent, dintre credinţă şi ştiinţă, adevăr şi aparenţă constituie substanţa paginilor acestei cărţi. Tentaţia de a investiga limitele cunoaşterii, în toate dimensiunile ei ideale şi existenţiale, este un demers care a preocupat marile spirite din Antichitate pînă în zilele noastre, misterul acestuia, blagian vorbind, progresînd pe măsura aprofundării şi înţelegerii fenomenalităţii lumii microcosmice şi macrocosmice.

La toate aceste abordări logice şi raţionale de a înţelege datele existenţei şi ale cunoaşterii, s-ar mai putea adăuga, printre altele, şi dimensiunea intuitivă a poeticităţii, una care poate deschide noi perspective noematice atunci cînd introspecţiile, incursiunile filosofice şi ştiinţifice se împotmolesc. Articularea primordială a oricărui gînd se face în mod poetic. Orice epistemologie este precedată de poeticitatea ei funciară. Gîndirea, în structura sa intimă, are ceva poetic. Gîndirea gîndeşte poetic. Poeticul face în mod mai direct legătura dintre ne-spusul misterului şi spusul lui cît de cît comprehensibil. În viziunea unuia dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului XX, Martin Heidegger, „Destinul lumii se vesteşte în poezie“. Iar poetul Friedrich Hölderlin era de părere că „plin de merite, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt“. Ca atare, poeticitatea ar putea fi o ultimă cale propedeutică de a scruta necunoscutul din noi şi cel din afara noastră. Chiar şi fizica modernă îşi denumeşte rezultatele cercetării cu analogii şi cu metafore poetice.

Tot acest demers noematic al lui Alexandru Pop, exersat în marginea celor mai complicate teme filosofice şi teologice, în încercarea de a surprinde o formă paradigmatică de adevăr al fiinţei şi al lumii, nu face decît să interogheze limitele cunoaşterii umane, registrele ei inepuizabile, pretabile la interpretări ad infinutum. De fapt, autorul ne propune, dincolo de posibilele incertitudini ale tatonărilor nomistice, un exerciţiu de dez-mărginire a gîndirii, de reflectare a ei în oglinda propriului abis cognitiv. Căci gîndirea poate înainta doar în propria incognoscibilitate, în tărîmul necunsocutului absolut. Înţelesul e doar pragul unui nou ne-înţeles care se prefigurează la orizont. Din această perspectivă, Libellus nomisticus nu este decît rezultatul sintetic dintre pasiune şi cunoaştere, dintre rigoarea de factură ştiinţifică şi sondarea persuasivă a imaginativului. Un exerciţiu hermeneutic dus în zariştea propriei cogitaţiuni.