MIRELA CIORAN, DOUĂ SCRISORI DE LA FANNY LIVIU REBREANU

• Maria Margareta Şcerbacov (Reta).

Acum un an, am primit de la prietena mea, Carmen Wagner, două scrisori ale Doamnei Fanny Liviu Rebreanu, ca să-mi servească drept material didactic în cadrul unei lecţii destinate romancierului. Istorisirile mele, fotografiile de familie, proiectate pe ecran cu ajutorul videoproiectorului, dar, mai ales, scrisorile au înviat, în faţa elevilor de clasa a X-a, o lume dispărută. Povestea, pe care le-am spus-o atunci copiilor, o veţi afla şi dvs, cititorii revistei Apostrof.

În 1948, tatăl lui Carmen, Valentin Şcerbacov, e arestat şi trimis în Siberia. Mama ei, Maria Margareta Şcerbacov, rămâne fără slujbă. Având trei copii de crescut, se vede nevoită să-şi caute de lucru. Se va angaja casieră la Alimentara. Începând din 1948, Doamna Fanny Liviu Rebreanu îşi va face cumpărăturile la această Alimentară din Cotroceni. O mare prietenie se va naşte, dintr-o întâlnire întâmplătoare. De ce avem impresia că marile iubiri sau marile prietenii ţin de destin? Rămân „mari“ iubirile sau prieteniile, chiar dacă se nasc din întâmplări mărunte.

Maria Margareta, căreia toţi îi spuneau, de fapt, Reta, îi va facilita D-nei Rebreanu procurarea anumitor alimente, care, cu greu, se găseau în acea perioadă de criză. Aceste „mici favoruri“ vor forma baza marii prietenii dintre cele două femei. Reta avea, cum am precizat, trei copii – două fete, Gina şi Carmen, şi un băiat, Liviu.

Destul de repede, D-na Rebreanu avea să-l numească pe Liviu „fiul spiritual“, iar fiica dumneaei, Puia Florica^[1], avea să-l treacă pe Liviu în testament. Asemănarea de nume l-a făcut pe Liviu să beneficieze de o condiţie privilegiată în familia Rebreanu.

Numele lui Liviu apare, de altfel, şi în prima scrisoare, datată 27 iulie 1967. Liviu avea să fie cel care va ajuta familia Rebreanu în multe situaţii^[2], dar cel mai mare ajutor pe care îl va da va fi, probabil, cel legat de multele bagaje, considerate mereu o corvoadă, când familia pleca în călătorii. Liviu va expedia un cauciuc, de care familia Rebreanu avea nevoie. Doamna Rebreanu expediază imediat banii prin poştă, dar banii sunt returnaţi, fiindcă numele prietenei nu corespundea cu cel din buletin. Deşi prietene de ceva vreme, D-na Rebreanu nu ştie că Reta este doar un nume de răsfăţ, cum este Puia, drept urmare banii, pe care îi trimite, sunt returnaţi. Fără să pregete, „cu mare grabă“, Doamna Rebreanu (care era de o punctualitate proverbială în plătirea „serviciilor“, care i se făceau) va expedia banii pe numele lui Liviu, părându-i-se un nume cert, care nu va mai crea confuzii.

După cum se specifică în scrisoare, familia Rebreanu se afla în Sângeorz-Băi, după care aveau să plece la Oradea, iar de pe 22 august aveau să se întoarcă în Bucureşti, croindu-şi drum cu mica lor „Demetra“ printre giganticele autobuze. Că Doamna Rebreanu speră în refacere, în relaxare, în urma călătoriilor făcute prin ţară, este evident. Dar interesant este altceva. Excursiile o aduc mai aproape de soţul ei. Va trece pe la Muzeul „Liviu Rebreanu“ din Prislop, apoi prin satul în care s-a născut soţul ei. Îi povesteşte celei mai bune prietene impresii de călătorie. Din scrisoare, transpare mândria, pe care o simte, când vede bustul lui Liviu. Locurile sunt, de altfel, „ca cele descrise de soţul meu, în Ion“. Totul este autentic, viu. Realitatea este pe măsura ficţiunii sau ficţiunea este pe măsura realităţii? Oricum ar fi, ambele planuri se ajustează unul pe altul, până ajung să se confunde. Când D-na Rebreanu vede inscripţia de pe clopotul bisericii, are impresia că bătăile clopotului amintesc, cu fiecare sunet, de existenţa soţului ei, atât locuitorilor, cât şi celor care vizitează comuna.

Finalul scrisorii vorbeşte de amintirea „celui mai ales soţ, veneratul, adoratul“. Este foarte adevărat că numele pe care Rebreanu i-l lasă lui Fanny (şi pe care ea îl adoptă în întregime, căci va deveni Doamna Fanny Liviu Rebreanu) va strânge în jurul ei toţi oamenii şi multe uşi i se vor deschide lui Fanny, datorită acestui nume. Numele „Liviu Rebreanu“ devenise o cheie, care descuia toate lacătele, şi Doamna Fanny Liviu Rebreanu ştia acest lucru. O întâmplare ilustrativă în acest sens. Între 1960 şi 1964, în casa Rebreanu, devenită ulterior bine-cunoscutul muzeu din Cotroceni, va intra un „tovarăş“, ziarist de altfel, zis Temel. Acesta va informa Securitatea cã Radu Vasilescu, soţul Puiei, asculta „Europa liberă“. Ca urmare, Radu Vasilescu intră în puşcărie unde stă aproximativ un an. D-na Rebreanu cere audienţă la Gheorghiu-Dej şi, într-o săptămână, Radu Vasilescu e pus în libertate.

Din prima scrisoare, Fanny Liviu Rebreanu se revelă ca fiind o femeie care îşi ţine promisiunile, foarte atentă să înapoieze prietenei favorurile făcute. O femeie pentru care onoarea este esenţială, de aceea o confuzie, chiar minoră, trebuie înlăturată urgent. O femeie care se raportează mereu la soţul ei, deşi el nu mai e în viaţă. I se pare însă de datoria ei să îl poarte cu ea prin lume, prin călătoriile pe care le face. Ai senzaţia că nu pleacă în călătorii atât pentru ea, cât pentru el, pentru soţul „venerat“. Vede minunile lumii pentru el şi prin el. Liviu Rebreanu e, în continuare, viu, este cu ea. Dacă i-a supravieţuit, e bine, dar acum trăieşte ca să îl facă şi pe el să trăiască. E un imperativ lăuntric.

Din cea de-a doua scrisoare, nedatată, dar tot din vara anului 1967, se observă că Dna Rebreanu e implicată în problemele prietenei sale, Reta. Nu mai este ea în centru, ca în scrisoarea anterioară. Ca şi cum îşi dă seama că a vorbit prea mult despre ea şi acum vrea să compenseze. Drept care, în centru, vor fi problemele Retei. Femeia ce se dezvăluie în cea de-a doua scrisoare este o femeie ce se bucură de tot ce vede, de lucrurile cele mai simple şi, în primul rând, de frumuseţile naturii. Este o femeie care îşi rezervă „ore de citire şi de discuţii literare“. Motivul poate părea, astăzi, uimitor: ca să se simtă „acasă“. Este o femeie atentă la tot ce alcătuieşte universul prieteniei, se bucură pentru reuşitele copiilor, se îngrijorează pentru tot ce afectează starea de sănătate a Retei.

Nota Bene, din finalul celei de-a doua scrisori, lămureşte motivul pentru care scrisul D-nei Rebreanu era deformat, în 1967. Dorinţa ei era ca scrisoarea să fie distrusă de către prietena ei. Trăia într-o lume în care scrierea unei scrisori constituia un ritual. Caligrafia trebuia să fie impecabilă, scrisul frumos era o carte de vizită, iar gândul că cineva ar putea citi o scrisoare, care îi aparţine, cu scris deformat, o nemulţumeşte profund pe D-na Rebreanu. Ar fi preferat să nu rămână nicio mărturie peste timp a unei scrisori, care nu îi satisfăcea exigenţele.

Aşadar, le-am vorbit elevilor despre un om de un bun-simţ neînchipuit, aşa cum de altfel era şi soţul ei. Vorbind despre Fanny Liviu Rebreanu, vorbeşti, de fapt, despre Liviu Rebreanu.

• Fanny şi Liviu Rebreanu în 1938.

Scrisori

[1]

27 iulie 1967, Sîngeorz-Băi

Reta mea dragă, am fost dezolată la primirea înapoi a banilor trimişi de noi, pentru plata cauciucului. Banii – ne-a spus la poştă – au fost înapoiaţi pentru că nu au corespuns cu numele din buletinul popular al dumitale. Ce vrei, n-am cunoscut adevăratul nume. Credeam că te cheamă Reta. Acum vedem că acesta este un nume de răsfăţ, cum este Puia. Da?

Bineînţeles că noi cu mare grabă am expediat şi pe numele lui Liviu. Sper că au sosit la timp şi că totul s-a aranjat, cum se cuvine. Mi-ar fi drag să primesc veşti de la tine. Noi sîntem la Sîngeorz-Băi pînă marţi, 2 August. De aici trecem la Felix, Oradea, unde stăm pînă la 22 August. După această dată, luăm drumul Bucureştiului, unde sperăm să ne aşezăm liniştiţi şi refăcuţi, cu o sănătate bună şi mult dorită de noi.

Din Sîngeorz, unde este minunat, am făcut două excursii superbe. Am trecut prin cele mai sublime păduri, rîuri (Someşul etc.), păduri acoperite, ca cele descrise de soţul meu în „Ion“.

Am văzut muzeul memorial L.R. din Prislop, apoi „Tîrlişua“, satul în care s-a născut şi a trăit micul Liviu trei ani din viaţa lui – prima lui copilărie deci.

Amîndouă comunele Prislop şi Tîrlişua sînt împodobite cu bustul lui Liviu, sculptat în bronz – mari şi ridicate la 3-4 metri înălţime, pe socluri tăiate dintr-o singură bucată de piatră foarte mare. Peste tot prescripte etc.

Pe clopotul bisericii din Tîrlişua este sculptat: „Aici s-a născut Liviu Rebreanu, la 27 Noiembrie, 1885“. Cînd bate, cînd sună clopotul, îţi face impresia că auzi în sunetul acestui clopot cuvintele acestea.

Reta mea dragă, în amîndouă mai sus numitele comune, am trăit momente de rară emoţie. Şiragurile lăcrămilor mi-au udat sufletul meu plin de amintirea celui mai ales soţ, celui care mi-a dăruit tot binele în viaţă. Celui care mi-a lăsat pe vecie numele lui universal, faima lui mare.

Numele la care tresar inimile tuturor oamenilor. Numele care strînge în jurul meu toţi oamenii, toate sufletele.

Cîte nu am să-ţi povestesc, prietenă dragă, la revederea noastră. Să am răbdare pînă atunci, să afli verbal bucuria ce am întîlnit, ce am întîmpinat aici, în locurile de baştină a[le] lui Liviu meu adorat, venerat.

Mă interesează ce mai fac copiii – Carmen, Liviu. Prima însă este Gina. A născut? Băiat? Fată? Cum se simte?

Doresc la toţi sănătate multă şi tot binele.

Te sărut, Reta mea, cu toată buna mea prietenie şi te doresc.

Fanny

N.B. Probabil citeşti scrisul cu greutate. E aproape nelizibil. Îmi tremură urît mîinile.

[2]

[August 1967]

Reta mea dragă, mare bucurie mi-a adus scrisoarea ta, datată 4 August.

Felicit barza care a depus în braţele frumoasei noastre Gina un fecior atît de voinic. Noi toţi trei – Puia, Radu şi cu mine – urăm tinerilor părinţi şi voinicului băieţel viaţă lungă, plină de sănătate, de noroc şi de bine. Rugăm pe bunul Dumnezeu să trăiască bunicuţa Reta ani plini de fericire – mulţi – alături de copiii ei.

Află Reta mea bună că am primit scrisorile, care mi-au făcut mare plăcere. Acum sîntem de opt zile în Felix. Facem băi şi diferite tratamente necesare sănătăţii noastre.

Cum sîntem la doi paşi de Oradea, facem dese plimbări, ne amuzăm privind vitrinele magazinelor garnisite cu fel şi chipuri de mărfuri frumoase, în mare parte aduse de la Budapesta.

Facem scurte plimbări cu maşina prin împrejurimi. Drumurile sînt minunate, dealuri şi păduri superbe peste tot.

Aşa am parcurs şi drumul de la Sîngeorz-Băi pînă la Felix. Din Sîngeorz am plecat la 21 Iulie, dimineaţa, la orele 5. Am ajuns la orele 3 la Felix, unde ne-am instalat foarte bine, graţie prietenului nostru Doctor Atanasiu Florea, care ne aştepta cu toată prietenia. Radu atît cît şi Puia bine, voinici, bine dispuşi, aşa cum trebuie să se simtă ca acasă, la o odihnă mult dorită şi meritată. Cît mă priveşte pe mine, află, Reta dragă, că sînt încîntată de tot ce văd, de tot ce simt.

Cu toate amuzamentele plăcute ne rezervăm şi ore de citire, de discuţii literare, fără de care nu ne-am simţi ca la noi acasă.

Puia te sărută împreună cu mine pentru plata făcută la Bellu „Vetei“. La întoarcerea noastră vom aranja şi cu tăbliţa de la Liviu meu.

Îmi pare bine că a plecat în munţi Carmen. Respiră şi ea aerul proaspăt şi sănătos, atît de necesar sănătăţii.

Cînd se întoarce? Cred că i-ai scris de sosirea băieţelului drag. De Liviu sînt fericită că citeşte pentru examen. Îi doresc mare succes la examen. N-am nevoie să ştiu de cum va reuşi, totul este să intre în rîndul studenţilor, să urmeze cu bine cursurile universitare, să fie un profesor distins. Acum îi transmit sărutări.

Nu sînt mulţumită de sănătatea ta, Reta dragă. Groaznice sînt durerile de dinţi. Trebuie neapărat să-ţi aranjezi dantura. Nimic mai indispozant ca această suferinţă.

Şi acum iată ce îţi comunic din partea lui Radu:

Cufărul şi cauciucul cel vechi au fost trimise din Sîngeorz, pentru a uşura transportul bagajelor la Felix. Vă rugăm să le păstraţi pînă la sosirea noastră, cînd le vom ridica, evident, împreună cu celelalte două geamantane ce vi le vom expedia, la 22 August, din Felix. Nu avea grijă de bani, Reta dragă, îţi voi trimite eu să ai de cheltuit pentru tot. Cît priveşte deranjul, nu vom uita să-l acoperim cu ceea ce trebuieşte.

Primeşte de la Puia şi Radu mulţumiri pentru tot ajutorul atît de necesar ce l-ai dat. Of! Bagajele sînt cea mai mare corvoadă într-o călătorie!!!!

Cu sărutări, Reta dragă, de la mine şi cu rugămintea de a ne scuza pentru deranjul ce-ţi procurăm cu acest infam bagaj.

Fanny Liviu Rebreanu

N.B. Te-ai văitat de scrisul tău? Ce să zic eu de al meu, dragă Reto? Mîna îmi tremură, cum să scrii atunci? E bine ca după citirea scrisoarei, să o distrugi. Ar fi bine şi drăguţ, zic eu. Tu ce zici, Reto bună?

^[1].    Liviu Rebreanu şi Fanny se căsătoresc în 1912. Liviu Rebreanu o înfiază pe fiica lui Fanny, Puia-Florica, născută cu trei ani înainte.

^[2].    Familia Rebreanu se compune, în 1967, din trei membri: Fanny Liviu Rebreanu, Puia-Florica Rebreanu, fiica lui Fanny, şi Radu Vasilescu, soţul Puiei-Florica, fost ofiţer de cavalerie. Liviu Rebreanu murise în 1944.