IULIA MICU, IULIA CITEŞTE PROUST

Modul personal, creator, în care eseista Iulia Micu augmentează trecerea de la Clara citeşte Proust la romanul proustian propriu-zis ne-a stârnit şi nouă, celor din redacţie, creativitatea, dându-ne seama că titlul intertextual cel mai potrivit pentru acest eseu este Iulia citeşte Proust. De aceea, numele întreg al autoarei apare doar la sfârşitul textului. De altfel, tot în acest număr, într-un eseu, Dan Gulea ne dezvăluie un alt tip de cititor, unul implicit. (Nota red.)

• Marcel Proust.

Iată-ne reîntorşi la mitul poetic care a bântuit imaginarul modernităţii: aducerea la lumină a vieţii interioare. Publicat la Editura Gallimard, chiar în anul centenarului proustian (2022), Clara citeşte Proust (apărută în traducerea românească a Mădălinei Ghiu, Humanitas, 2023), romanul lui Stéphane Carlier este un omagiu lui Marcel Proust şi, mai ales, fascinaţiei emanate de scriitura acestuia. Bine întâmpinată de critică şi, mai ales, de public, cartea a primit numeroase premii literare. Autorul ei, scriitorul şi diplomatul francez, Stéphane Carlier, pare să fie un adevărat maestru al contrastelor. Imaginează o poveste adaptată stilului alert şi denudat de orice metafore al zilelor noastre, dar, totodată, o poveste îndepărtată de marasmul contemporaneităţii prin subiectul său. Romanul Clara citeşte Proust relatează incredibila transformare a universului unei tinere coafeze de douăzeci şi trei de ani, din orăşelul francez Saône-et-Loire, după ce aceasta citeşte, din întâmplare, primul dintre romanele lui Marcel Proust. Aparent, nimic mai simplu: pornind de la lectura volumelor În căutarea timpului pierdut, Clara, eroina romanului, trăieşte o experienţă estetică. Şi cum întotdeauna experienţele estetice transcend obiectele care le-au declanşat, din tumultul de senzaţii, de gânduri şi de emoţii cu care se confruntă citindu-l pe Marcel Proust, ea va dobândi un alt relief al percepţiei, cu totul nou. Acest lucru îi va lumina viaţa interioară, şi, mai mult, va sfârşi prin a proiecta expresia subiectivităţii şi a individualităţii ei proaspăt redobândite asupra lumii din jur. Dacă pentru autorul ciclului de romane În căutarea timpului pierdut, viaţa era menită să hrănească literatura (Proust insistă asupra acestui lucru în scrisoarea către Lucien Daudet din 1915), Clara reface drumul dinspre literatură înspre viaţă, sfârşind prin a se dedica artei performative. Deloc lipsită de ironie, cartea ne duce imediat cu gândul la atmosfera anilor nouăzeci, la biografia lui Michel Erman despre Marcel Proust din 1994 şi la eseul de filosofie şi critică empirică al lui Alain de Botton din 1997, intitulat Cum îţi poate schimba Proust viaţa.

Savoarea simbolică a paginilor care încheie remarcabila biografie semnată de scriitorul, filosoful şi profesorul specialist în opera lui Proust, Michel Erman, o constituie scena de la moartea scriitorului. Orientându-se, parţial, după relatarea îngrijitoarei şi secretarei lui Proust, din Monsieur Proust, Erman povesteşte momentul în care intenţia pe care a avut-o Céleste Albaret de a împreuna mâinile lui Marcel pe piept s-a întâlnit cu insistenţa lui Robert, fratele scriitorului, de a-i lăsa braţele libere, pe lângă trup, ca un semn că marele romancier s-a stins, lucrând. A doua zi, venit să se roage pentru sufletul prietenului său dispărut, stareţul Mugnier menţionează, la rândul său, că Marcel Proust s-a dus aşa cum trăise, cu mâinile libere. (Michel Erman, Marcel Proust. Une biographie, 2018, p. 318). Dincolo de semnificaţia banală a morţii care odihneşte mâna celui care scrie punând capăt tuturor neliniştilor şi frământărilor artistice, dincolo de imaginaţia care se exaltă „simţindu-se proiectată în sânul non-eului“ (Marcel Proust, Eseuri, 1981, p. 28) şi dincolo de modestia unei personalităţi care se reflectă până astăzi în recuzita din camera de lucru a scriitorului aşa cum a fost ea reconstruită şi expusă la Muzeul Carnavalet din Paris, textul lui Erman redă, de fapt, o imagine simbolică de mare anvergură care ne duce cu gândul la reprezentările cristice din arta europeană, cu predilecţie la cele care îl înfăţişează pe Hristos ca răscumpărător al păcatelor lumii, arătând urmele supliciilor sale (Mantegna, Hristos ca răscumpărător suferind, din Danemarca, ori Hristosul mort de la Pinacoteca di Brera din Milano). Este acel gen de reprezentare care „îngăduie imediata proximitate, dar refuză orice intimitate“ (cum spunea istoricul de artă Hubert Schrade). Arătându-şi supliciile, Hristosul lui Mantegna, de pildă, nu are menirea de a inspira durere, ci, din contră, El aduce speranţa învierii. Acelaşi lucru se întâmplă în Căutarea timpului pierdut. Timpul pierdut şi căutat, acel Timp cu majusculă (adesea întrezărit, dar regăsit propriu-zis abia la final) este, de fapt, acel timp vertical, ascensional şi sacru al devenirii căruia, ca într-o vrie, i se interpune mereu un alt timp, al amintirilor, al visului, al încremenirii, al contemplaţiei, descriind bucle orizontale, o devenire circulară şi vegetală pe axa temporală şi care este, în mod paradoxal, adevăratul timp care patronează toate romanele proustiene, exceptându-l pe ultimul.

• Actriþa Cora Laparcerie care a susþinut un recital de poezie la dineul dat de Proust,
în 25 aprilie 1899, în onoarea lui Montesquiou, Anatole France ºi a Annei de Noailles.
Foto: Paul Nadar, 1899.

Dar, pentru a putea mai uşor să identificăm poziţia lui Proust însuşi cu privire la destinul celui care scrie, este suficient să ne uităm la episodul care precedă moartea lui Bergotte (în romanul Captiva), la imaginea cărţilor acestuia aşezate ca heruvimii în vitrinele librăriilor, pregătite pentru înviere. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai sugestive imagini dedicate virtuţilor mântuitoare ale actului creator, morţii şi învierii prin operă. La rândul său, Stéphane Carlier este, bineînţeles, cât se poate de conştient de această virtute aparte a scriiturii lui Proust, drept urmare, el accentuează frecvent caracterul spiritual, mistic şi ezoteric al relaţiei pe care eroina romanului, Clara, o are cu scriitura proustiană.

În altă ordine de idei, dacă ar fi să îl privim cu un ochi ironic, romanul ar putea să imagineze un experiment pornit de la teoriile lui Alain de Botton din Cum îţi poate Proust schimba viaţa, mai precis din capitolul intitulat Cum să citeşti de plăcere (Alain de Botton, Cum îţi poate Proust schimba viaţa, 2014, pp. 21-31). Nici aici nu lipseşte o oarecare obsesie caritabilă, chiar christică, decupată tot din Monsieur Proust, astfel încât, după moartea părinţilor, scriitorul care începuse în sfârşit lucrul la marele roman ar fi mărturisit: „Ah, Celeste, măcar de-aş putea fi sigur că voi face cu cărţile mele câte a făcut tata pentru bolnavi.“ (Ibid., p. 16). Apoi, întrebându-se dacă există vreun roman care „poate oferi mai multă alinare decât o poate face o aspirină, o plimbare la ţară sau un martini sec“ (Ibid., p. 22), Alain de Botton se lansează într-o argumentaţie critică a calităţilor terapeutice ale romanelor şi, în special, ale lecturii, vorbind despre „fuga de realitate“, despre capacitatea fiecărui cititor de a se citi pe sine, despre contemplarea lumii. El explică cum opera unui scriitor se transformă într-un instrument optic care i se oferă cititorului ajutându-l pe acesta din urmă să descopere şi să recunoască ceva cu privire la sine ce, altfel, nu ar fi descoperit niciodată. Îl poate ajuta să cunoască lumi de mult apuse, să extindă numărul locurilor familiare, să treacă peste o ruptură sentimentală, să găsească un leac pentru singurătate, să-şi articuleze percepţiile lasându-se influenţat de lectură, cu alte cuvinte, să se lase „sensibilizat (…) prin expunerea la propria sensibilitate sporită“ (Ibid., p. 31).

Dar, în ceea ce priveşte experienţa cititului, cel dintâi reper rămâne însă tot Marcel Proust, de data aceasta în calitate de teoretician al lecturii. În eseul Zile de lectură (Journées de lecture), dedicat în semn de prietenie prinţesei Alexandre de Caraman-Chimay, cu mult timp înainte de a elabora celebra serie de romane În căutarea timpului pierdut, pe vremea când traducea cartea Sesam şi Crinii a istoricului de artă englez, John Ruskin, Proust construieşte o poetică foarte personală şi o pledoarie pentru lectură aşezând iubirea şi dorinţa în centrul preocupărilor orizontului său ficţional. Nu ne surprinde deloc faptul că vede cititul cărţilor ca pe un prag spre viaţa spirituală, o experienţă a lumii care face apel la conştiinţa afectivă a celui care citeşte. Deoarece cărţile „lasă mai ales în noi imaginea locurilor şi a zilelor de care sunt legate“ (Marcel Proust, Eseuri, 1981, p. 33). Punând faţă în faţă imaginea vizionarismului de care face dovadă un autor care construieşte „oglinzi ale vieţii“ şi ale sufletelor de altădată şi substratul terapeutic, senzorial şi nemediat dobândit de cititor, Proust defineşte lectura ca pe un act psihologic original. Ea dislocă şi reconstruieşte. Este senzorială, erotică şi ezoterică. „Şi, într-adevăr, spune el, una dintre marile şi miraculoasele caracteristici ale cărţilor frumoase (…) este aceea că pentru autor ele s-ar putea numi Concluzii, iar pentru cititor Îndemnuri. Simţim foarte bine că înţelepciunea noastră începe acolo unde sfârşeşte înţelepciunea autorului, şi am vrea ca el să ne dea răspunsuri, când de fapt tot ceea ce poate să facă este să stârnească în noi dorinţe.“ (Ibid, pp.38-39). Cu alte cuvinte, în viziunea lui Proust, lectura presupune o strânsă relaţie de colaborare prin care existenţa intratextuală a autorului se întâlneşte cu capacitatea cititorului de a interoga textul. Stăruind cu precădere asupra efectului lecturii, şi anunţându-l pe Barthes cu „discursul îndrăgostit“, Proust observă că dorinţa, înălţarea spirituală, cunoaşterea, sunt deziderate secundare în raport cu iubirea şi cu fluctuaţiile ei. În acelaşi timp, lectura este „o prietenie sinceră“ care presupune gratitudine, plăcere, multă emoţie şi devotament: „cu cărţile nu e nevoie să fii amabil“ (Ibid., p.50).

Pornind de la o poveste cât se poate de simplă, romanul Clara citeşte Proust tematizează, aşadar, toate aceste teorii despre efectul lecturii. Tânăra Clara Poitrenaud duce o viaţă tăcută, încremenită, total rutinată şi plictisitoare. Lucrează la un salon de coafură dintr-un orăşel de provincie unde are mereu aceleaşi cliente la care le cunoaşte bine toate gândurile şi temerile. Are acelaşi program, trăieşte printre programări şi, în timpul liber, ia prânzul cu părinţii sau împarte apartamentul cu un motan ingrat şi cu iubitul său, JB. Acesta din urmă este singura pată de culoare a universului ei, un pompier sportiv şi arătos, ca un prinţ din desenele animate. Însă capacitatea lui de a-i colora existenţa se diluează treptat, când în viaţa ei intervine un roman uitat de un client neobişnuit, artist sau actor, pe tejgheaua coaforului. Este vorba despre o ediţie „Livre de poche“ a romanului proustian Swann, cu o copertă care înfăţişează „O femeie într-o rochie frumoasă de muselină şi un băieţel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi“ (Carlier, Clara citeşte Proust, 2022, p.58). Răsfoind cartea, Clara observă o frază subliniată cu pix albastru: „Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie“. Sunt cuvintele pe care domnul Legrandin, un personaj contradictoriu şi un „Sfânt Sebastian al snobismului“, i le adresează tânărului Marcel la Combray, încurajându-l, de asemenea, şi să păstreze „întotdeauna o bucată de cer deasupra capului“ (Marcel Proust, Swann, 2005, p. 83).

• Réjane, celebră actriþă, apreciată de Marcel Proust. Foto: Paul Nadar.

Contactul cu textul proustian o trezeşte pe Clara din banala monotonie cotidiană, punând-o într-o situaţie limită. Întâi povestea ei pare să urmeze traseul schiţat de istoria tânărului Raphaël din romanul lui Balzac La Peau de chagrin. Foarte convins să îşi pună capăt zilelor, Raphaël intră înainte de asta la un anticar unde, fascinat de amalgamul de vechituri de tot soiul, i se pare că întrezăreşte toată istoria lumii. Acest lucru îl va împinge spre o trăire imaginară extrem de intensă, intoxicându-l cu fantasmagorii care vor sfârşi prin a-l ucide, înecându-l în fluviul de stimuli. Dar, la fel de bine, Clara ar putea mai degrabă să trăiască o experienţă estetică similară cu lecţia despre Chardin (din eseul Chardin şi Rembrandt, în Marcel Proust, Eseuri, 1981, pp.71-83), unde Proust îi sugerează tânărului burghez, nemulţumit de mediocritatea existenţei sale, să facă o excursie la Luvru pentru a vedea acelaşi tip de univers cotidian şi tern, transpus în picturile lui Chardin. Înţelegând viaţa transformată în pictură, simplitatea detaliului, mediocritatea ridicată la rang de artă, tânărul va reuşi prin contemplaţie, crede Proust, să schimbe cadrele percepţiei, să îşi dezvolte o optică nouă prin care să citească frumuseţea propriei vieţi, cu alte cuvinte, să dobândească un tip de atenţie estetică.

Dar Clara citeşte Proust, cum o spune şi titlul, se deosebeşte faţă de lecţia despre Chardin, tocmai prin faptul că mutaţia nu vine din sfera vizualului, ci prin intermediul lecturii. Dar, câteva luni bune, tânăra nu va fi interesată de carte. O va abandona la salon, în sertar, apoi în geantă şi, ulterior, pe masa din sufragerie unde o va zări şi JB, în treacăt, înainte să o trântească pisica, iar la final o va aşeza în biblioteca conjuncturală de pe hol, în compania unor cărţi pestriţe, de mâna a doua. Apoi, a doua parte a romanului şi cea mai consistentă, intitulată Marcel, devine aproape un jurnal de lectură, urmărind pas cu pas odiseea relaţiei cu romanul proustian pe care Clara, din singurătate şi din plictiseală, va începe să îl citească într-o duminică de martie.

Acum, în descrierea dialogului ei cu textul lui Proust, vor interveni, pe rând, toate acele teorii pe care le-am înşirat mai devreme. Citind, ea găseşte întâi o imagine care „o mişcă“, o propoziţie care „o opreşte“ (Carlier, 2022, pp.65-66). Apoi romanul o respinge. „Închide cartea, o aruncă pe canapea…“ (Idem.). Aici, ritmul scriiturii lui Carlier încetineşte brusc şi respectă frază cu frază, ritmul lecturii făcute de Clara, înregistrând toate tatonările ei cu textul proustian, toate reacţiile în faţa lui, până când are loc recunoaşterea: „Această poveste este cea a unui bărbat culcat în pat care pendulează între somn şi veghe, vis şi realitate, trecut şi prezent, (…) recunoaşte aceste stări de confuzie. Şi ei i s-a întâmplat…“ (Ibid. p. 67). Astfel, asemeni eului confesiv din eseul lui Proust dedicat lecturii, constatând că „trecutul a atras-o întotdeauna“ (Idem.), Clara se îmbarcă în ampla călătorie a lecturii. Imediat, experienţa estetică se declanşează şi se completează cu amintirea unui tablou din camera bonei, cel mai probabil o reproducere după tabloul impresionist al lui Monet, Doamna cu umbrelă de soare. Fina ironie a lui Carlier o face pe eroină să viseze nu la acel Monet al catedralelor, care îl bântuise atât pe Proust, cât şi pe naratorul Marcel, ci, mai feminist, la tabloul impresionist înfăţişând-o pe doamna Monet, „în picioare, în bătaia vântului“ (Ibid., p.68). În acelaşi timp, aşa cum naratorul proustian găsea, în atelierul lui Elstir, laboratorul unei noi creaţii a lumii, şi Clara descoperă la rândul ei în „iluzia optică“ a impresionismului, în liniile care se confundă şi se suprapun, o metaforă fecundă a privirii, subiectivitatea.

Asistăm în continuare la descrierea modului în care urmele lăsate de lectură încep să prindă contur în viaţa mentală a Clarei, felul în care îi afectează viziunea, percepţia, felul de a privi şi de a înţelege lumea. Lectura cărţii îi oferă momente de plăcere imaginară. Se abandonează unui amestec liber şi complex de percepţii sensibile, de emoţii. Citind În căutarea timpului pierdut, se simte „mândră“ şi „triumfătoare“, însemnează în carte propoziţiile şi expresiile care îi plac, se transpune, imaginar, în atmosfera de la Combray, îşi aminteşte scene şi senzaţii din copilărie. Apoi, prizonieră a fragmentului despre memorie şi madlenă, merge o staţie în plus cu autobuzul. Şi, mai mult, absorbită să povestească despre roman, o tunde prea scurt pe o veche clientă a salonului, doamna Lopez.

Pe măsură ce, datorită lecturilor, universul din jurul Clarei prinde culoare, scriitura lui Carlier se îmbogăţeşte şi ea. Ritmul alert se domoleşte, frazele se lungesc şi se umplu cu nuanţe poetice. Apoi, în episoadele contrapunctice despre convieţuirea cu personalitatea tot mai disjunctă a lui JB, textul îşi redobândeşte cadenţa de odinioară. Incongruenţa între cele două ritmuri textuale reflectă chiar disfuncţionalitatea relaţiei dintre cei doi şi se acutizează pe măsură ce Clara constată că „această carte cere un anume angajament, creează o relaţie atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei“ şi visează să petreacă „zece zile la ţară, singură, şi să nu facă nimic altceva decât să citească Proust“ (Ibid.,p.80), deoarece „apreciază ritmul pe care i-l impune. (…) lentoare şi vigilenţă, relaxare şi concentrare“ (Ibid., p.87). Pe de altă parte, „cu Proust are impresia că vede totul. Inevitabil, din moment ce îi arată lumea vizibilă în detaliile ei infinite, şi o alta (…) realitatea psihică, psihologică a fiinţelor“ (Idem.). Cu alte cuvinte, experienţa estetică prinde contur în viaţa Clarei. Şi, repetând atribuţiile sfintei al cărei nume îl poartă, estetismul ei nu mai este „vedere“, ci „viziune“. Descriindu-i fluxul gândirii, scriitura lui Carlier devine, în consecinţă, un fel de pastişă a stilului proustian.

Dar aventura Clarei în lumea lui Proust continuă şi durează de mai bine de nouă luni, timp în care îşi cumpără şi celelalte romane din seria În căutarea timpului pierdut, îşi transcrie impresiile de lectură într-un carnet roz, îşi găseşte un partener de discuţii despre universul proustian, pe Claudie Hansen (un travestit şi, în acelaşi timp, un fel de Raphaël din romanul balzacian), face o ierarhie a volumelor şi a personajelor în ordinea preferinţelor, îi urmăreşte pe youtube pe contemporanii lui Proust. Însă, cu cât se apropie mai mult de textul lui Proust, cu atât distanţa faţă de JB sporeşte, până la ruptura finală. Ca răspuns, Clara citeşte cu aviditate, deoarece „Marcel nu are egal în a-şi îmbărbăta cititorul părăsit“ (Ibid., p.125). Lectura îi umple visele, le face „creative“. Chiar şi pe cei din jur îi identifică după personajele din roman. Şi „cel mai mic lucru devine proustian (Ibid, p. 112)“, amintirile personale şi cele literare se confundă. Pe măsură ce se adânceşte în experienţa lecturii, se scufundă şi în profunzimea experienţei estetice, ajungând să certifice ipoteza care făcea subiectul lecţiei despre Chardin, anume că: „e posibil ca (…) singura mântuire posibilă, singura experienţă posibilă a fericirii să se găsească în operele de artă“ (Ibid., p.135). Dar cum stă scris în natura experienţelor estetice să transcendă obiectele care le declanşează, partea a treia, intitulată Clara, pune în act reconstrucţia imaginară a vieţii eroinei. Insistând ironic pe efectul terapeutic al lecturii, Carlier pune în contrast două cititoare: Clara, care se vindecă citindu-l pe Proust, şi cealaltă, Lorraine, o clientă de la salon, care îl citeşte pe Freud. Clara, însă, nu se mai mărgineşte la lectura lumii din romanele proustiene, ci îşi vede propria lume infuzată şi înfrumuseţată de ele. Este victima unui estetism involuntar. Priveşte în sine, se recunoaşte şi îl recunoaşte pe celălalt acolo, îi recunoaşte influenţa asupra universului ei. Şi bucata de cer care se află deasupra capului Clarei se numeşte Marcel Proust. Cu vocea ei „ca parfumul de păducel“ îi citeşte doamnei Renaud scene din roman alese de aceasta, apoi se înscrie la festivalul verii să lectureze pe Rue des Tonneliers fragmente proustiene propuse de ea unui public. Patrick, colegul expansiv şi nervos, al cărui talent excepţional ţine reputaţia salonului, îi va face afişul, găsind formula celebră din titlul romanului: „Clara citeşte Proust“ – pentru că ea întruchipează chiar portretul cititorului ideal chemat de eseul despre Zilele de lectură. Ca majoritatea cititorilor romanelor lui Proust şi a cititorilor în general, Clara este încă prinsă în interiorul lecturii. Ea nu se aseamănă, deocamdată, cu acele mici personaje în prim-plan îmbrăcate în albastru de pe nisipul roz al plajei din Delft, deşi deasupra capului ei se întinde acelaşi cer răscolit de nori întunecaţi de furtună. Pe Rue des Tonneliers (în română, strada dogarilor, cioplitori în lemn – din nou un racord christic), Clara este încă în interiorul tabloului, chiar în vecinătatea colţişorului de zid galben şi „priveşte faţada clădirii de vizavi, şi în special un horn, chiar în vârf, pe care soarele, care tocmai a apărut, îl colorează într-un galben incandescent“ (Ibid., p.179). Însă, datorită lui Proust şi lumii lui care o înconjoară, va cunoaşte, la festival, o trupă de actori, se va îndrăgosti, şi viaţa i se va schimba radical. Şi, fără îndoială că trecând prin experienţa transfiguratoare a cititului, ea va dobândi o nouă subiectivitate, individualitate, o altă identitate. Citindu-l pe Proust, Clara va învăţa să se citească pe sine.

• Prinþesa Elena Bibescu, mama lui Emmanuel ºi Antoine Bibescu, pianistă
renumită, bine cunoscută de Proust. Foto: Paul Nadar, 1902.

Ultima parte a romanului relatează consecinţele pe care lectura proustiană le-a avut asupra personalităţii Clarei, declanşând actul estetic şi drama cunoaşterii care îi va reconfigura viaţa şi identitatea. Asistăm la ivirea unei noi conştiinţe: o conştiinţă artistică. Astfel, Clara, devenită între timp actriţă (specializată în recitaluri proustiene) şi trăind la Paris, în oraşul lui Proust, se întoarce în locul unde s-a petrecut fantastica ei metamorfoză şi, în timpul rămas până la reprezentaţie, intenţionează să îi arate fiicei sale, care o însoţeşte, vechea lume pe care a lăsat-o în urmă. Rătăcind printre străzi, găseşte coaforul al cărui nume se transformase din Cindy Salon în Hair du temps. Vechea patroană, doamna Habib, dispăruse de ceva vreme, într-un accident de maşină. Prin cadrul geamului ca din rama unui tablou, actuala patroană, fosta ei colegă de la salon cu trăsături neutre şi expresie inertă, Nolwenn, întoarce capul în direcţia ei, la fel ca Doamna cu umbrelă de soare în reproducerea după Monet din sufrageria bonei. Această revoluţie a privirii, o privire cadrată, constituie dovada că realitatea ei, la fel ca realitatea celui care i-a schimbat viaţa, Marcel Proust, este făcută din cărţi citite şi din picturi pe care le admiră. Revoluţia estetică din viaţa Clarei a avut drept consecinţă transformarea ei din coafeză, în actriţă. Dacă ne gândim la cele două actriţe din seria romanelor lui Proust: Berma şi Rachel – prima reprezentând perfecţiunea artei teatrale, câtă vreme cealaltă, surprinsă în episoade mai puţin glorioase, chiar umilitoare, întruchipează doar ambiţia profesională, deducem că, în imaginarul proustian, statutul actriţei, „femeie de lume“, face legătura între două universuri incompatibile: acela al artei şi cel mundan, cu alte cuvinte el coincide cu cel al estetului.

În concluzie, romanul Clara citeşte Proust reprezintă tot ceea ce poate fi mai diferit faţă de universul scriiturii proustiene. Se citeşte rapid, este fluid şi alert, vorbeşte despre vieţile simple, banale. Piesele de muzică uşoară contemporană difuzate de postul radiofonic francez Nostalgie contrapunctează romanul şi sunt metonimice pentru momentele afective din viaţa protagonistei. Ele încorporează tensiunea, marchează un anume fragment temporal şi, în acelaşi timp, substituie, ironic, seratele de muzică clasică la care naratorul proustian asistă în roman. Chiar dacă sunt nişte muzici banale, şi chiar numele personajelor par împrumutate de pe scena muzicală contemporană franceză, ele au aceeaşi finalitate ca „mica frază“ asimilată de Swann din prisma iubirii sale deja nefericite pentru Odette sau ca septuorul lui Vinteuil din salonul familiei Verdurin, care îl smulge pe naratorul Marcel din visare şi îl ancoreză în timp. Carlier foloseşte, aşadar, muzica pentru a limpezi arhitectura emoţiilor Clarei. Citatele muzicale din roman dezvoltă ceea ce textul nu mai zăboveşte să facă. Ele improvizează postmodern, vin în completarea arhitecturii romaneşti şi, în acelaşi timp, sfărâmă tot ce ar putea trezi vreo umbră de monumentalitate. Ca şi în cazul romanelor proustiene, muzica nu îngheaţă clipa, ci o completează, încercând să o grăbească.

Pe de altă parte, aşa cum am mai văzut şi până acum, romanul lui Stéphane Carlier este incredibil de asemănător universului proustian, în punctele lui esenţiale. Satira nu lipseşte nici ea. Astfel, naraţiunea auxiliară intercalată în text şi care spune povestea lui Raymonde, una dintre clientele de la salon, repetă, în linii mari, povestea dintre Clara şi JB, însă folosindu-se de stilul naturalismului frust. Ea subliniază tocmai contrastul între cele două moduri de viziune care bântuiau lumea începutului de secol şi contemporaneitatea lui Proust, ruptura dintre caracterul experimental al „Teatrului liber“ şi simbolismul teatrului de vedetă, încă gustat în epocă. Contrastul între estetism şi imaginea veridică a realităţii lipsite de veşmântul ei estetic se oglindeşte în romanul proustian prin faptul că Swann, pentru a o iubi pe Odette, o asociază cu fresca lui Botticelli, o iubeşte doar învăluită în asemănările cu operele de artă. Clara este o vedetă a romanului; Raymonde, doar o „alternativă“ a ei denudată de veşmântul estetic. Pe de altă parte, eroina lui Carlier este singurul personaj din roman al cărei portret este construit exclusiv ca o expresie a vieţii ei interioare.

În final, ne-am putea lansa într-un exerciţiu de lectură care să sfideze orice bun-simţ critic, interpretând cartea ca pe un roman cu cheie. Intuim în numele doamnei Habib o anagramă a numelui prinţesei Elena (Hélène) Bibescu, care să ne amintească de vecinătatea tânărului Marcel Proust, la Paris, pe Rue de Courcelles, cu locuinţa şi Salonul Bibeştilor de pe aceeaşi stradă, contribuind la afirmarea sa literară; dar şi de amicul său, prinţul Anton Bibescu, care printr-o convenţie secretă a prieteniei dintre ei, fusese botezat Ocsebib. Substituind numele râului Saône cu celebrul Vivonne (de la Combray), lecturile Clarei din Proust cu lecturile lui Proust din Ruskin, pe tinerii din trupa de actori de la festivalul verii cu prietenii Anton Bibescu, Fénelon, Jean-Louis Vaudoyer – ghidul lui Proust în interpretarea picturii olandeze şi Emanuel Bibescu – călăuză în descifrarea arhitecturii gotice, efuziunile estetice ale Clarei cu estetismele lui Swann din roman, devenirea ei în actriţă cu devenirea lui Proust ca scriitor, Catedrala din Rouen şi Doamna cu umbrelă de soare, impresionismul monumentalităţii cu un impresionism domestic, am înţelege romanul Clara citeşte Proust ca un amalgam satiric, simbolic şi uşor maliţios a tot ceea ce reprezintă universul proustian, un tablou „alternativ“ al lui. În acelaşi timp, romanul este o minunată pledoarie pentru lecturile care ne dislocă şi ne reconstruiesc vieţile. Şi nu e de mirare că o asemenea carte a apărut şi a fost premiată tocmai în anul centenarului Marcel Proust.