1975

Am reuşit în sfârşit, la aproape o lună după ce l-am început, să închei capitolul VII. Nenorocirea e că de fiecare dată am nevoie de cel puţin o zi, două până găsesc începutul capitolului următor. Urnesc un nou capitol aproape la fel de greu ca o nouă carte.

*

Delirul lui Marin Preda se citeşte cu interes extrem numai datorită masivelor enclave (rămase neasimilate în masa romanului) referitoare la teroarea verde, Antonescu, război, conjunctură europeană. Ar fi ieşit de aici un excelent eseu de sine stătător – războiul văzut de Marin Preda. După cum inexplicabil prin caracterul său gudurător rămâne, pentru un scriitor de poziţia şi reputaţia lui Marin Preda, ficţiunea cu Ceauşescu tânăr.

Trama epică a romanului propriu-zis, avându-l în centrul ei pe Ştefan Parizianu, e însă debilă şi ca substanţă, şi ca semnificaţie. Cineva vorbea, referindu-se la acest plan al cărţii, despre un Bildungsroman. Mi se pare cam mult spus. Putem vorbi eventual despre un Bildungsroman în care se simte efortul de a depăşi stadiul intenţiilor spre a deveni realitate. Oricum, pentru a pronunţa aici ultimul cuvânt, se impune aşteptarea volumului doi, în care probabil unele contururi se vor umple.

De remarcat şi aici predilecţia penibilă de a epata „burghezul“. Episodul masturbaţiei colective din redacţia ziarului, ca mod de manifestare a bucuriei unor redactori care, în viziunea autorului, erau, de bine, de rău, de stânga, este nu numai abject şi greţos prin sine însuşi, ci şi total gratuit, fără absolut nicio justificare din punct de vedere al logicii artistice. E o tristă performanţă care rămâne totodată revelatorie şi pentru miticismul de sorginte levantino-fanariotă care marchează o bună parte a vieţii noastre literare şi jurnalistice. Zic că e un episod unic prin gratuitate şi prin imposibilitatea de a fi explicat cu criteriile bunului-simţ: e mai abject chiar decât literatura pornografică. Aceasta măcar se recunoaşte, fără falsă ipocrizie, deliberat şi programatic pornografică. Dar un scriitor „socialist“, socotit clasic în viaţă, ce justificare are şi cum ar putea explica asemenea derapaje emetic-stupefiante. Nu e vorba aici de pudibonderie, ci de o imensă nedumerire. Episodul mi se pare monstruos, căci pe lângă el, toate împerecherile cu şi fără rost şi toate sudalmele care se revarsă mai abundent ca niciodată din rândurile cărţii pălesc. Dar despre toate astea nimeni nu suflă un cuvinţel. Critica şi-a umplut bine cădelniţele şi acum te înăbuşi de fumul tămâii. Mă întreb cât va dura spectacolul acesta al cădelniţării şi cine va fi primul care se va încumeta să spună nu că împăratul e gol, ci că, de data asta, poartă nişte veşminte slinoase.

*

Stăpânul fluviului al lui Bernard Clavel nu ajunge la talia celorlalte două romane ale sale care mi-au parvenit – Întoarcerea tatălui şi Fructele iernii. E, totuşi, un bun roman cuminte. Un elogiu adus breslei corăbierilor de pe Rhon, dispărută în prima jumătate a veacului trecut în lupta inegală şi necruţătoare cu ascensiunea vapoarelor. Drumul dramatic şi superb reconstituit şi sfârşitul lui Philibert şi al convoiului său care se încumetă să urce împotriva curentului în timpul inundaţiei, simbolic, reprezintă cheia întregii cărţi şi vrea să spună că orice încercare de a te împotrivi curentului e sorită înfrângerii. Philibert, ceilalţi patroni, barcagiii, negustorii, toţi riveranii reprezintă o lume cu tot ceea ce implică acest cuvânt din punct de vedere social, filozofic, etic, etnografic. O lume care, fiind apusă, beneficiază de nimb şi acaparează toată afecţiunea şi simpatia. Vaporul e odios, el nu e decât „o căldare cu rahat“, iar cei care-l slujesc sunt nişte trădători care merită scuipaţi sau ridiculizaţi. Dar el e mesagerul unei alte lumi care se apropie cu paşi repezi şi, în cele din urmă, va învinge. O anume nostalgie asemănătoare cu nostalgia din istorisirile lui Sadoveanu şi un sentiment frumos de mândrie melancolică învăluie această carte pe care sunt mereu ispitit s-o compar cu un desen în cărbune în maniera lui Michelangelo: linie viguroasă, sumară, esenţială, braţe musculoase, crupe aburinde, răsuflări învălmăşite într-un unic şi suprem efort.

*

Încheiat capitolul VIII care cred că e cel mai mare dintre toate. M-a lăsat cam stors şi fac acum eforturi de repliere pentru a începe IX, penultimul. Poate din cauza primăverii, poate din aceea a inexorabilului meu program gospodăresc, poate în urma concentrării asupra finalului, mă simt tare obosit şi-mi vine mereu să-mi pun capul pe masă, să închid ochii şi să nu mă mai gândesc la nimic.

*

Solaris, film sovietic de anticipaţie interesant, surprinzător de modern şi de bine interpretat. Nu l-am văzut de la început şi de aceea mi-au scăpat multe nuanţe, dar ideea, ea însăşi insolită în limitele acestui gen, e cea exprimată de un personaj cam aşa: „Omul a ajuns în situaţia de a căuta o ţintă (= o lume = cucerirea cosmosului) de care se teme şi de care nu are nevoie. Omul are nevoie de om“.

*

În luna asta am împlinit patruzeci, din care un sfert petrecuţi la Deva – să nu-ţi vină să crezi! Ar fi fost un prilej bun de bilanţuri, dar bilanţurile se fac după consumarea unor dezastre sau pe culmile înalte ale unei victorii. Nu e cazul.

*

Jean Carrière, în Uliul din Maheux: „(…) cel mai mic curent de aer poartă uneori o groaznică amărăciune.“

*

Din Creaţie şi frumos în rostirea românească, această reflecţie a lui C. Noica, frumoasă în sine, dar şi de folosit ca argument în tableta despre cuvinte: „Ispita cuvântului este de a umple, cu bogăţia lui, toată matca unui gând, şi până la urmă de a sări din matcă. Se spune adesea că n-avem destule cuvinte pentru gândurile noastre, dar uneori n-avem destule gânduri pentru cuvinte, cum s-a putut vedea cu creaţiile lexicale, adesea admirabile ale ştiinţelor de astăzi, în special ale matematicilor (invariant, transfinit, parametru, vector), pentru care după aceea găsim atâtea sensuri pe plan spiritual ori moral.“

*

Jean Carrière, Uliul din Maheux, Premiul Goncourt 1972. Ceea ce se impune de la primele pagini este asemănarea cu Giono în viziune. Aceeaşi suculenţă şi acelaşi soi de panteism. Dar e un Giono inversat. Giono: un voluptuos al triumfului vieţii elementare. Carrière: un voluptuos al declinului, al decrepitudinii, al stingerii, descompunerii şi putrefacţiei. Acelaşi mediu social şi geografic, aceeaşi elementaritate, dar unghiuri de vedere total antinomice. Ceea ce nu înseamnă că s-ar plăti aici vamă morbidului sau perversităţii. Ilustrativ şi, ca artă, antologic, mi se pare că e episodul morţii şi înmormântării lui Reilhan-tatăl, toată putrefacţia şi pestilenţa aceea oribilă care realizează marea performanţă de a nu eşua în naturalism.

Magnifică imagine a agoniei şi a morţii unei lumi căreia elementarul ei primitivism nu-i îngăduie să părăsească baricadele unei cauze pierdute în faţa ascensiunii civilizaţiei. E o lume primitivă, nu arhaică, şi acesta e şi motivul dispariţiei ei totale, definitive, fără urme. Numai lumile primitive mor astfel, sub tăvălugul civilizaţiei, pe când lumile arhaice, chiar înfrânte, rămân să supravieţuiască în spirit.

*

Azi, 3 mai, la ora 3:18 dimineaţa, am terminat Nemuritorul albastru.

*

Dintr-o întâmplare, revin la acest caiet exact când se împlinesc două luni de când l-am părăsit. Revin cu timiditate sau poate chiar cu un fel de frică. E ca şi cum aş regăsi după ani un prieten vechi cu care nu ştiu dacă voi mai avea ce vorbi. Mă gândesc la zădărnicia acestor pagini. După primăvara asta cumplită, după toate cele prin care am trecut şi pe care n-am putut şi n-am simţit îndemnul să le însemn aici, după toate astea, aşadar, ce rost are să-mi notez aici reacţii şi stări pasagere care, la urma urmelor, nici nu interesează pe nimeni? De vreme ce, pentru marea spaimă care ne-a vizitat, n-am găsit nici curajul, nici puterea, nici cuvintele…

[2024. A fost atunci boala Lizucăi, diag- nosticată la Deva ca leucemie. Dezorientaţi şi în disperare, l-am sunat pe Banu Rădulescu. Ne-a spus să nu ne panicăm, deoarece, dacă „are roşu-n gât“, e mononucleoză infecţioasă, dar, pentru liniştire, să venim la Fundeni. Unde, la patru ore de la internare, doamna dr. Mirjiam Bercovici, fie-i amintirea binecuvântată, ne-a confirmat diagnosticul anticipat telefonic (!) de Banu…]

Şi apoi – mă gândesc – când sunt atâţia confraţi care au mereu prilejul să călătorească, să intre în contact cu tot soiul de personaje importante sau măcar interesante, să trăiască în miezul infernului literar, familiarizaţi cu culisele, şi care ţin, fără îndoială, minuţioase jurnale, ce rost şi ce interes pot avea aceste pagini? Poate doar un mod de a mă elibera de nişte tensiuni trecătoare. Poate doar un mod de a-mi limpezi nişte gânduri. Nici eu nu ştiu. O necesitate a unor anumite momente… Dar am urmărit eu oare altceva?

După toate câte au fost şi după încă o carte încheiată, dactilografiată, corectată, predată, sunt acum obosit (oare nu şi mai bătrân?) Am hotărât să-mi iau un răgaz până în septembrie. Adică să nu fac nimic serios, să nu încurajez nici un gând de perspectivă, să lenevesc în maniera dolce far niente. Am şi început, dar, după a doua zi, mi se pare deja plicticos, în nici un caz nu odihnitor. E probabil şi motivul care mi-a resuscitat nevoia acestui caiet.

*

Încropesc un plan modest pentru vara asta care are, de fapt, doar o lună şi jumătate. Să citesc, să scriu cele două, trei articole pentru Radio Bucureşti. Şi să meditez la Ultima vacanţă. Cerută de Domnica Filimon şi acceptată de mine din incapacitatea de a refuza, de a zice nu, această carte e deocamdată un mare şi neliniştitor semn de întrebare.

*

Steinbeck, în La răsărit de Eden: „Iată ce cred eu: că mintea liberă, exploratoare, a individului, este lucrul cel mai de preţ din lume. Şi de aceea voi lupta: pentru libertatea minţii de a lua calea pe care şi-o alege ea… Şi trebuie să mai lupt: împotriva oricărei idei, religii sau guvernări care limitează sau distruge individul…“.

*

Abia acum, după o vară chinuită, spre sfârşitul lunii – suntem în 26 august – am reuşit să ne adunăm acasă. Încerc să-mi reorganizez ziua, să mă regăsesc, să-mi restaurez atmosfera de lucru, să mă apropiu de Ultima vacanţă la care am avut prea puţin răgaz să meditez până acum. Continuă să rămână o carte sub semnul întrebării. De altfel, mă bântuie tot felul de îndoieli sau, mai exact spus, îndoiala e doar o componentă a unei stări generale de obscură anxietate care mă însoţeşte de când m-am întors. Cred că mi se trage de la agonia tuşei Gina şi de la zilele petrecute la Bucureşti, lângă ea, în secţia de neurochirurgie, de la Bagdasar-Arseni, în calitate de spectator cutremurat şi neputincios în faţa uneia dintre cele mai de jos trepte ale mizeriei umane. După cele văzute acolo, am ajuns să mă îndoiesc până şi de rosturile literaturii. Ce pot să însemne nişte vorbe? În orice caz, am ajuns să detest junii prozatori care filosofează şi scriu despre moarte fără să fi avut măcar o dată prilejul să adulmece duhoarea înfrângerii omeneşti. Şi apoi, gândul la nedreptatea aceasta imensă, la acest fioros joc al hazardului care pe unii îi azvârle în asemenea infernuri, lăsându-i să crape zvârcolindu-se în propriile reziduuri fiziologice, devenind ei înşişi nişte reziduuri vii, în timp ce alţii… Ce criterii guvernează acest sinistru proces de selecţie? Şi apoi, întrebarea la fel de fioroasă: de unde ştim că bestia nu pândeşte ghemuită, nevăzută şi în străfundurile uneia dintre miliardele de celule care ne compun pe noi înşine? Că nu aşteaptă decât clipa prielnică pentru a se năpusti, pentru a sfâşia. Dar m-am legat – nu ştiu de ce, poate de teama de a nu apărea melodramatic – să nu pomenesc aici nimic despre ce am văzut şi ce am simţit în zilele acelea. Dumnezeule, dacă ar fi să ne rugăm, singura rugă care ar avea temei ar fi aceea de a ni se dărui privilegiul unei morţi senine.

*

Modestul plan de lucru al acestei veri a rămas – cum mă şi aşteptam, de altfel – parţial nerealizat. Articolaşele pentru Radio Bucureşti nu le-am scris încă. Poate de acum înainte. Am citit în schimb Caloianul lui Lăncrănjan, carte pe care autorul ei s-a zbătut mult s-o smulgă dintre fălcile cenzurii, dar care rămâne interesantă doar prin ceea ce spune despre epocă şi despre culisele vieţii literare. Totodată, prin asta, îşi va pierde interesul pentru generaţiile viitoare, cu atât mai mult cu cât, artisticeşte, e mult deficitară, greoaie, monotonă, în deficit de stil şi inventivitate psihologică şi obositor împovărată de lungimi sufocante. Pentru noi, literaţii, rămâne o carte de tip „caz“, mă îndoiesc însă că pentru public va însemna ceva.

*

În zilele astea, două achiziţii de preţ: Galaxia Gutenberg a lui McLuhan şi Jurnal-ul lui Tolstoi.

*

Alte motive de nelinişte:

Terminarea banilor. Condiţia scriitorului român: am o carte în tipar, în curs de apariţie deci, şi alta în lucru în editură, dar sunt tracasat de griji materiale şi trebuie probabil să recurg la intervenţii pentru a obţine de la Fond un avans în contul acestor cărţi. Imposibil de recuperat de la colegul Deal împrumutul de acum doi ani, deşi recent i-a apărut cartea. Nu numai că nu mi-a restituit banii, dar nici măcar gestul de elementar bun-simţ de a-mi trimite un exemplar al cărţii nu l-a făcut.

Nemuritorul… încearcă acum să treacă prin locul în care se bat munţii în capete: cenzura şi centrala editorială. Şi dacă nu va trece? Voi fi în stare oare să intru iar într-o slujbă?

*

Sărăcie şi scumpete. Iar nu se găsesc unt, ulei, zahăr, gemuri, uneori cartofi, de multe ori lapte. Cozi mari, zilnice, la alimentare, ca pe vremea războiului sau ca în „perioada de trecere“. În piaţă, un ou e 1,40, cartofii 4 lei, roşiile 10 (în august!). Atunci ce ne va aştepta oare la iarnă? Dăm decrete pentru proliferarea naţiei, dar nu asigurăm untul şi zahărul copiilor – cum se poate explica ştiinţific, „dialectic“, o asemenea politică?

*

Răstimpul dintre două cărţi, un fel de pământ al nimănui, între o carte încheiată şi una incertă. Mă încearcă nostalgia zilelor când scriam Nemuritorul… şi mă visez scriind la Ultima vacanţă. Dar parcă despre golul acesta dintre două cărţi am mai scris pe aici, cândva… Uit tot ce am scris şi încep să mă repet, ăsta nu-i semn de bătrâneţe?

*

Ce descoperea Tolstoi în 1853, aşadar cu vreo sută şi douăzeci şi cinci de ani înaintea noastră, a celor moderni şi rafinaţi de azi, care mereu descoperim apa caldă? În 1853, Tolstoi descoperea că „vai, trebuie să recunosc că, acum, a îmbătrânit chiar şi proza lui Puşkin – nu prin stil, ci prin maniera expunerii. E îndreptăţit faptul că acum, în noua orientare, interesul pentru amănuntele sentimentelor ia locul interesului pentru evenimentele ca atare“. Şi puţin mai la vale, această afirmaţie pe care o rostesc azi cu gravitate când Cutare, când Cutărică, având aerul că ei i-au descoperit adevărul: „Ideea trebuie să se nască în societate, dar cizelarea şi exprimarea ei are loc în singurătate“.

*

Sentimentele pe care ruşii le-au nutrit întotdeauna pentru noi pot fi pricepute foarte limpede din însemnarea pe care o face Tolstoi la 11 iulie 1854, în timp ce se afla la Bucureşti, cu armia muscălească, în campania împotriva turcilor: „În convorbirea avută azi cu doctorul, mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generală în toată armata [subl. mea] şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă“. Aşadar, domnul conte a revenit la sentimente mai bune. Domnul conte a binevoit chiar să se înduioşeze, dar nu mai mult decât s-ar fi înduioşat de soarta unei perechi de mujici de pe moşia sa, căci imediat apoi adaugă, în continuare, cu seninătatea omului care şi-a făcut datoria şi acum poate să se ocupe şi de sine: „Am citit azi din Goethe şi drama lui Lermontov în care am descoperit multe elemente noi şi frumoase“.

*

Mi-am terminat tabletele pentru Radio. Înainte de a mă apuca serios de carte, mai am obligaţia de a-i răspunde lui Ion Maxim, a cărui scrisoare am primit-o în 16 ianuarie. Caut pretexte pentru a amâna şi am găsit unul onorabil: n-am hârtie şi plicuri de corespondenţă, doar n-o să-i scriu pe foi ministeriale… Nu o consider o obligaţie neplăcută, dimpotrivă, am nostalgia latentă a unei asemenea corespondenţe care să depăşească nişte necesităţi de moment. Şi totuşi, nu găsesc impulsul, voinţa, puterea sau ce-o fi, ca să pot începe.

*

Altădată, pentru un Atelier de 10 cuadraţi luam 150 de lei. Azi mi s-a plătit unul de 39 de cuadraţi cu 257, minus 11 lei impozit. După-amiaza s-a risipit la coadă pentru zahăr şi ulei. Pe când să ajungem, uleiul s-a terminat şi am plecat bucuroşi de a fi căpătat măcar zahăr. Prin alte părţi s-au distribuit „populaţiei“ tichete. Am vrea şi noi şi astfel iată-ne trăind cu nostalgia cartelelor.

*

Neliniştea aceea obscură persistă şi se face simţită mai ales după-amiaza, înspre seară. Mă tem că începutul efectiv al cărţii se va amâna şi după 15 septembrie. Sfârşitul Ginei se precipită şi un nou drum la Bucureşti a devenit iar iminent. Nu mă pot sustrage. Mi-e mătuşă, ne-a ajutat atât de mult când cu boala Lizucăi. Şi apoi îmi imaginez spaimele lui Dinu, rămas singur în faţa acestui dezastru…

*

„A trăi frumos înseamnă a muri frumos“, notează Tolstoi la 1 ianuarie 1883. Şi apoi, fără să fi văzut în prealabil o clinică de neurochirurgie, adaugă: „Îmi doresc mie şi tuturor să murim frumos“. Sublinierea îi aparţine. Dar ce înseamnă „a trăi frumos“ sau, mai exact zis, cum poţi trăi frumos când depinzi din ce în ce mai mult de alţii?

*

De ce personajele pozitive ies în general prost, schematic, simplist, cu un aer neveridic? Întrebarea e cu atât mai îndreptăţită cu cât în realitate asemenea personaje există. Atunci de ce eşuăm în re-crearea lor, de ce e atât de dificilă sinteza lor? S-a gândit şi Fr. Mauriac la asta şi răspunsul său e întru totul rezonabil: „Dar voi izbuti eu oare vreodată să spun câte ceva despre fiinţele cu inima deschisă, ca în palmă, din care virtutea parcă musteşte? Oamenii virtuoşi, inimile deschise, n-au istorie“ (Thérèse Desqueyroux). Dar asta înseamnă de fapt să împărtăşeşti teza după care oamenii se nasc buni. Bunătatea, virtutea lor ar fi ceva firesc, ca arborii, ca râurile. Doar răul are nevoie de condiţii şi conjuncturi pentru a se naşte şi a rodi: aşadar, numai răul are o istorie. E o optică seducătoare, dar, azi, nu se mai poate ignora realitatea pe care a revelat-o ştiinţa: există în mod obiectiv, tot ca arborii şi apele, există şi ereditate şi chiar acel cromozom al lui Cain. Prin urmare, omul se poate naşte rău şi chiar – predestinat biologic – asasin. Binele şi răul coexistă, deci, în mod obiectiv, şi se află într-un echilibru stabil şi înţelept, ca tot ceea ce aparţine Creaţiei. Atâta doar că, transpus în artă, binele în stare pură devine plicticos. În sensul acesta cred că trebuie luată afirmaţia lui Mauriac: „oamenii virtuoşi (…) n-au istorie“.