FITS 2024

John Malkovich la Sibiu

• În singurătatea câmpurilor de bumbac, de Bernard-Marie Koltès, în regia lui Timofei Kuliabin, cu John Malkovich şi Ingeborga Dapkūnaitė. Foto: Sebastian Marcovici.

Ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut două mari evenimente ai căror protagonişti au fost actori cunoscuţi mai degrabă pentru rolurile din cinema. Dacă Isabelle Adjani a oferit publicului Les murmures de l’âme, un spectacol-lectură cu fragmente din Marguerite Duras, Camille Laurens, Choderlos de Laclos, Cynthia Fleury, Françoise Sagan, Neige Sinno şi Magda Isanos; John Malkovich a urcat pe scenă alături de actriţa lituaniană Ingeborga Dapkūnaitė în spectacolul În singurătatea câmpurilor de bumbac.

Textul din 1985 al lui Bernard-Marie Koltès abordează în stilul unui dialog filosofic din secolul al 18-lea, conflictul dezvoltat pe subiectul dealer versus client. Adevăratul scop al întâlnirii lor rămâne ascuns până la final, aflăm doar că există o dorinţă, dar nu aflăm natura înţelegerii lor. Niciunul dintre personaje nu spune lucrurile aşa cum sunt în realitate. Răspunsul posibil e ascuns între replici. Un lucru nerostit se ascunde sub toate acele lungi monologuri succesive din care e construit spectacolul pus în scenă de Timofei Kuliabin. Din punctul de vedere al regizorului, există doi actori în spectacol, dar un singur personaj. În viziunea sa regizorală, spectatorii sunt martorii, în cea mai mare parte a timpului, ai unor secvenţe din subconştientul personajului unic, în coşmarurile unei singure persoane care nu apare niciodată pe scenă, cei doi actori fiind avatarurile unui unic ins. Scenografia susţine această versiune regizorală prin costumul gri şi cămaşa albă purtate de ambii actori.

„Aşadar, facem noi altceva decât exersarea întâlnirilor obişnuite dintre om şi bestie şi dintre bestii cu alte bestii, la ore şi în locuri ilicite şi umbrite, fără să-i intereseze nici legea, nici electricitatea? Iată de ce, fără ură faţă de bestii şi fără ură faţă de oameni, prefer legea şi prefer lumina electrică şi cu adevărat am motive întemeiate să cred că lumina naturală şi tot aerul nefiltrat şi temperaturile neregulate fac lumea un loc supus hazardului“.

Am văzut două individualităţi care se confruntă purtând un dialog tensionat, emoţional şi complicat, adesea ermetic. Cum de-a lungul spectacolului, cei doi actori fac schimb de ipostaze, fiind pe rând client şi furnizor, pe scenă s-a desfăşurat dialogul unei persoane cu sine, cu propriile dorinţe, cu spaimele nemărturisite, neacceptate.

„Nu e nicio ruşine să uiţi seara ceea ce îţi vei aminti dimineaţa; seara e timpul uitării, al confuziei a ceea ce este atât de detestat încât se evaporă. Cu toate acestea, dimineaţa adună seara într-un nor mare şi-l atârnă deasupra patului şi-ar fi de-a dreptul prostesc să nu anticipezi, seara, ploaia care va cădea în dimineaţa următoare“.

De coşmarul diurn al conştiinţei nu poate scăpa, astfel că suicidul devine singura soluţie. Complexitatea cu care se confruntă omul în lume şi cu lumea îl pune în faţa unor situaţii de nedorit, nepotrivite, aproape obscene. Realitatea de o forţă viscerală creează discordie interioară, iar lipsa armoniei ucide eul interior ca o boală mortală.

Monologurile lungi şi aluzive ale celor doi actori din În singurătatea câmpurilor de bumbac, dialogul tensionat, furios şi complex devine un duel verbal de o ciudată poeticitate pe canavaua realismului.

„Un om mai întâi moare şi abia apoi îşi caută moartea. Iar când o găseşte din întâmplare, nu poate să nu se întrebe: Şi asta a fost tot?“

Camerele hi-tech supraveghează în mod constant cele două versiuni ale personajului central – omul în faţa animalului interior, dezvăluie treptat ceea ce se ascunde îndărătul replicilor şi al secretului: un caz trecut de pedofilie. E un spectacol despre dorinţă secretă care este pedepsită şi pe care orice societate o recunoaşte ca fiind criminală – conform legii, iar viziunile subconştiente, de coşmar, sunt surprinse de camerele video şi proiectate pe ecranele imense ce acoperă mai mult de jumătate din înălţimea scenei, încât avem în faţă atât un spectacol de teatru, cu actorii pe scândura scenei, cât şi un film, care din când în când pare că îşi arde pelicula până la dispariţia imaginii, pentru a reveni în forţă imediat, sugerând viteza cu care apar şi dispar gândurile, remuşcările. „Dar cu cât este mai corect vânzătorul, cu atât mai pervers e cumpărătorul“.

La cei 70 de ani, John Malkovich, cunoscut de pe marile ecrane jucând personaje de-a dreptul malefice, îmbrăţişează teatrul, atât pe scenă, cât şi ca regizor. Ambele ipostaze i-au adus premii, ca actor Premiul „Milton Shulman“ şi Premiul „Molière“ pentru regie. Malkovich şi actriţa lituaniană Ingeborga Dapkūnaitė nu sunt la prima întâlnire pe scenă. Am putea spune că sunt aproape un duo artistic, dacă ne gândim la piesa de teatru Variaţiunile Giacomo şi la filmul rusesc About Love. Doar pentru adulţi. În cadrul conferinţei de presă, John Malkovich a spus că, în opinia sa, Ingeborga Dapkūnaitė este cea mai bună actriţă de teatru europeană a momentului.

„Pentru mine, actoria în teatru este ca surfingul, ieri la 7, azi la 8, mâine la 4, pentru că pornim pe plăcile noastre de surf, întoarcem spatele soarelui şi aşteptăm valul. Valul îl prezintă coliziunea dintre public şi material. Dacă materialul e bun şi există, publicul, se formează un val. Poate valul nu durează mult, poate cazi şi te trezeşti cu o contuzie, dar valul va fi acolo şi pe el stă actorul. Nu el este valul. Valul reprezintă ciocnirea dintre material şi public. În cinematografie nu există acest val, pentru că nu există un flux, nu există imbold. În teatru fiecare secundă care a trecut a rãmas în urmă şi asta creează dinamica şi fluxul“, a spus Malkovich a doua zi după premiera sibiană, dând o frumoasă definiţie teatrului.

Alice Valeria Micu