e aceeaşi semnătură genetică
îmi spune alex chirurgul
stelele au acelaşi miros
din soare cad
faruri de maşini
pietrele se scurg
în interiorul lor
apa e un scris
lung transparent
chirurgul locuieşte
în apartamentul de sub mine
şi pune stenturi
zilelor şi nopţilor
„nu-ţi trebuie şcoală pentru a muri
doar dinţi îţi trebuie pentru a trăi“
corpul tău se sprijină pe aer
ţi-ai înfipt dinţii în molul trivale
ai înfulecat tot aerul
te-ai refugiat la ultimul etaj
în cinematograful aproape gol
filmul pe care îl vezi acum
e cu un corp care vine înspre tine
e din ce în ce mai mare
îl priveşti cu ochelari speciali 3D
e o imagine subacvatică
aşa ţi se pare
toate se reped înspre tine
corpul se descompune
în părţi componente
ochii se lovesc de mâini
cutia cu popcorn
ţi se răstoarnă pe burtă
ai deschis imaginea
şi nu ştii ce să faci cu ea
dinţii devin proeminenţi
iau locul corpului tău
sunt ca nişte plămâni prin care respiri
sunt plămâni tari ca nişte dinţi de metal
am uitat codul
asta e, am uitat codul!
pe fiecare deget mi-am lipit
câte o parolă
pe dosul palmelor pe coapse
pe genunchi
pe glezne
între degetele de la picioare
pe cele mai importante le-am ascuns
sub lumina ochilor
ei pot să vină şi să mă întoarcă
pe toate părţile
dar nu vor afla nimic despre mine
de-acum nici eu
nu voi mai şti nimic despre mine
până ce nu voi putea recupera codul
ieri noapte am stat mult de vorbă
cu eugen ionescu.
eram mai mulţi scriitori la un fel de simpozion.
el îmi părea că are 44 de ani.
discuta aprins despre literatură şi despre cea română în mod special.
Eugen Ionescu susţinea convingător şi atât de seducător
că totul nu-i decât poezie. orice scrii e poezie!
nu mai vorbisem niciodată cu el
până la întâlnirea asta din vis.
În 1990 şi 1992, când am fost la paris,
nu l-am vizitat.
m-am simţit doar fericit că locuiesc
în acelaşi oraş cu el.
era prin acei ani o mare afluenţă
de scriitori din ţară,
ieşiţi ca şi mine din grotă,
care alergau pe la unul şi pe la altul din marii
scriitori români din diaspora.
tropotul ăla mă scotea din minţi.
mi se părea că dacă alerg ca nebunul
să mă văd cu unul şi cu altul era la fel ca în copilărie
când venea în oraşul nostru circul
şi eu muream de curiozitate
să văd femeia cu barbă
sau femeia cu gât de girafă,
sau balena goliat!
marele scriitor se purta atât de modest
încât aproape că abia reuşeam
să intervin cu ceva în discuţie.
purta un pulover până la baza gâtului,
parcă galben şi pantaloni bej.
stătea pe scaun în faţa mea
uşor într-o rână,
cu o mână pe spetează
şi cu palma sprijinită de obraz.
mă impresiona fizionomia lui pe care
o studiam foarte atent.
îl priveam ca şi cum aş fi scanat capul lui.
îl priveam de acum din 2024
cu toate mijloacele tehnice actuale.
o faţă mică, uşor alungită
şi cu un nas drept care pleca din mijlocul orbitelor
aşa cum este modelat de artizanul imemorial
gânditorul de la hamangia.
m-am uitat fără să vreau pe wikipedia
aşa mi-am reamintit că marele scriitor
s-a stins în 28 martie la 84 de ani.
azi e ziua poeziei
şi nu e un mai mare omagiu adus
poeţilor şi scriitorilor
decît acest vis al meu
cu eugen ionescu la 44 de ani
vorbindu-mi despre poezie şi literatură
chiar în anul în care m-am născut.