„Am aflat că, după moarte, ca deţinători ai acestui ordin, avem dreptul la o salvă de puşcă.“
Dintr-un filmuleţ făcut de TVR Craiova, mă văd cu Ioan Es. Pop pe străzile oraşului discutând. Eu dau din mâini. Ioan e mai calm. Redactorul care făcea emisiunea vrea să ne prindă natural, dialogând ca şi când nu am şti că suntem filmaţi. Lucrul mă enervează, dar Ioan surâde. Până la urmă ne supunem regiei. Venim pe stradă dinspre Primărie şi vorbim câte ceva. Nu îmi amintesc ce. Poate îi spun că unde vom coborî a fost cândva o boltă rece. Intrăm pe strada „România muncitoare“ – în următoarele ore vom munci, într-o fostă hrubă a Casei de Cultură „Traian Demetrescu“.
Invitat la „Scriitori la Tradem“, Ioan susţine conferinţa „Lumi fără ieşire şi unelte de dormit“. Suntem în 25 octombrie 2012, după-amiază, şi ne refugiem în catacombele casei poetului socialist, descris de Caragiale la moartea sa drept, „talent mic şi feminin, dar un talent“. Vin poeţi, critici, retori, limbuţi să-l vadă, să-l audă, iar pivniţa/ bolta rece a Casei Tradem se umple. Încep prin a spune (memoria mea este Marius Dobrin, care mi-a pus la dispoziţie înregistrarea) că Ioan este al 15-lea scriitor invitat în urbe şi că i-am citit la telefon lista antecesorilor (nu e ca la Premiul Eminescu, pe care n-a apucat să-l primească), înainte să ajungă în oraş. El mă întreabă imediat: „Pe Vinicius l-ai invitat?“ Da, l-am invitat. Mai târziu, citeşte poemul cu Paul în rol de personaj poetic: „mi s-a părut că te recunosc printre ulii care au/ poposit aseară pe terasa turist. Aveai însă clonţul/ mai lăsat, aripile zgribulite şi ghearele învineţite/ pe pahar. zburaseşi prea sus? căzuseşi de prea/ departe? erai pe viaţă ori erai pe moarte? nu ştiu,/ dar ochiul nu-ţi mai era ager şi păreai să dîrdîi/ ca muşcat de febre“.
A citit, la început, 12 octombrie 1992: „mă întorc acasă după ani şi ani de umblat prin Bucureşti…“. Cu o plasă plină de Nimic, fireşte. Acele poezii ale lui unde Ratarea e la mare cinste, iar el este răsfăţat de această Vitregă, aidoma feciorului de împărat. Va suferi represalii: „Păi vezi, tocmai pentru asta am intrat: o să-ţi luăm fix ce n-ai…“. Vocea lui citind unicul poem antic din poezia con-tem-porană: „scoală, dragul mamei, tatăl tău/ tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,/ du-te să-l ajuţi să te ridice, de trei zile zaci acolo fără suflare./ şi-abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,/ dragul nostru“ – sună liniştită, calmă, în aerul straniu care se lipeşte de tavanul pivniţei, ca păianjenul cruciat de pe Olteţului 15, camera 305. Când citeşte, Ioan merge la Athos, sau muntele vine la el – e un contrast puternic între glasul său limpede şi suferinţa ascunsă în poemele sosite ca din altă lume. Asta în care trăim.
Le spun celor prezenţi – ca şi când ei n-ar şti… – că Ioan este un poet important, adevărat, ieşit în lumină după 1989, deşi a scris şi până atunci, în izolarea salariată a Casei Poporului. Fericit precum mirele, recunoaşte: „Noi avem doi taţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Mircea Martin“. Nu ne lăsăm mai prejos – Decebal şi Traian redivivus. Se vorbeşte despre Cenaclul „Universitas“ şi despre anii în care promoţia ’90 încerca să se facă auzită. Ioan mărturiseşte că a fost doar de trei ori la „Universitas“, nu a prea avut timp. Nu îl uită pe Cristian Popescu – Înaintemergătorul generaţiei: „Când am auzit că se poate scrie aşa cum scrie Cristian Popescu (asta mi se întâmpla în 1986), citisem un grupaj în Convingeri comuniste, am zis – înseamnă că eu nu sunt chiar atât de tâmpit şi de nebun şi nu scriu chiar aşa aiurea… ceea ce fac eu, să fie cât de cât poezie“. Citeşte pentru noi „Popescu, o privire spre viitor“, scris prin 1995 (… nu ştiam că în 1996, Popescu chiar urma să dispară): „Într-o zi vei fi nume de stradă, Popescu,/ şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce/ toţi în picioare atunci. (…)/ Zău, nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem nume de străzi pentru alţii, Popescu…“
Strada Ioan Es Pop? Mă trezesc spunând că în democraţia care va veni numele poeţilor sunt deja versuri. Ioan îşi aminteşte ce i s-a întâmplat la Naţionalul din Cluj, unde în 2006 s-a jucat, în directoratul lui Ion Vartic, „Banchetul sau calea spre Momfa“. Versurile sale, în tandem cu cele ale lui Ion Mureşan, au fost dramatizate pentru un spectacol regizat de Mihai Măniuţiu. Bocitoarele, în număr de nouă, erau aduse special şi costau foarte mult, aşa că spectacolul s-a jucat puţin. Eu am luat 32 de lei, zice el. Râdem – e râsul nostru de ispravă. Ne reaminteşte de spectacolul lui Gavriil Pinte, „Un tramvai numit Popescu“, jucat pe şinele tramvaielor din Bucureşti şi din Sibiu. Ne reaminteşte că Popescu a lucrat ca profesionist pentru teatru: în 1992-1993 scria scenarii pentru Teatrul Odeon. Hausvater s-a bazat pe el.
Aurelian Zisu, poetul, ajunge mai târziu în subsol şi e deranjat rapid la trântirea uşilor (de sus). Zgomot fac doar alţii. Profesor cu ştaif, Aurelian îl firitiseşte pe Ioan (e unul dintre cei mai mari poeţi), după ce apucă să spună că tatăl lui Cristi Popescu a fost general de Securitate. Noi ştiam că a fost colonel, spune Ioan – şi nu de speţa asta. Nu, Zisu ştie mai bine şi se lansează goliardic în comunismul unde ei doi se întâlneau la Iaşi, la Simpozionul Eminescu. Noaptea, prin Copou, au văzut împreună cum cineva pusese un portret al Veronicăi pe inima statuii lui Maiorescu (pardon, Mihai). Aşa că au plâns, apoi au scris poezii pe care şi le-au citit reciproc. Memoria lui Zisu e remarcabilă, mai ales în regim bahic, Ioan confirmă – au băut. Dar destul cu gluma. Zisu spune că Ioan este nu doar un mare poet al unei generaţii (cum, restrictiv, aş fi susţinut eu) ci, pur şi simplu un mare poet. Unul care a inventat povestea în poezie. Zisu (nomen este omen) zice că Ioan posedă „demonia cinematografică a imaginilor“, în maniera Ion Caraion. Z. a scris o teză de doctorat despre Ion Caraion. I-a dat de furcă lui Negrici, care a cerut să mai taie din pagini (cam 1.000). Zisu nu l-a ascultat.
Ioan e timid (un mare poet e un mare timid – acelaşi Zisu), vorbeşte despre programul 90-ist, despre teoriile lui Cristi Popescu & Ţârlea, pe care le agrea, despre resorbirea genurilor într-unul originar, un fenomen de recuperat: nu există proză, poezie, dramaturgie în stare pură – scrisul a fost cândva o Comună de Aur. Visasem de mult la această contopire a genurilor, mai zice (Ioan). De parcă ar şti cineva, în afară de presupuneri, ce scria Toth (un zeu egiptean uitat). Apuc să mă cert cu Zisu, care insistă că îl fac pe Ioan 90-ist (nu eu am spus-o, ci el însuşi şi criticii sus-numiţi).Îi spun lui Zisu că e un didact măreţ şi că nu avem catalog. Pricepe cine vrea.
Apoi, timpul trecu (Ioan a prezis asta la începutul întâlnirii), iar poetul, timid, absent de la polemica olteană, ne citeşte un poem despre lumină (tocmai înotam în întuneric): „cu aceşti ochi, cu care n-am văzut niciodată/ la mai mult de-un metru depărtare,/ adulmec lumina ca pe un lucru străin/ şi pe cale de dispariţie,/ carne peste carne în carne sub carne,/ şi cred că abia acum încep să o văd bine,/ abia acum se încheagă ea ca lumea,/ o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea ca apa,/ altfel cum s-ar scufunda la aşa adîncimi?“.
Apoi, Ioan a spus că are un tren la 7 şi că va pleca.
Şi noi l-am crezut pe cuvânt.