ELISABETA POP, ANTON PAVLOVICI CEHOV

120 de ani de la moarte

E de-a dreptul emoţionant ca, în preajma zilei de 2 iulie, să scrii fie şi câteva cuvinte legate de Cehov, despre care, oricât de multe adjective, atribute laudative ai scrie, ele tot n-ar putea acoperi, în nici un chip, geniala sa personalitate.

În noaptea de 2 iulie 1904, la doar 44 de ani, Anton Pavlovici Cehov părăsea această lume, departe de Rusia, la Baden-Baden. Îi era alături soţia lui, actriţa Olga Knipper. Pentru prima dată în viaţă a chemat un doctor, a cerut să se aducă o sticlă de şampanie şi, cu paharul în mână, a rostit, senin, un ultim toast, de fapt, aceste două cuvinte care au plecat fulgerător spre omenirea de pretutindeni, spre cei care-l cunoşteau şi spre cei mulţi care aveau să-l cunoască prin opera lui, peste o sută, peste două sute de ani. „Ich sterbe“ a spus în germana pe care de fapt n-o vorbea…, dar voia ca doctorul de faţă să înţeleagă şi el.

Au trecut de atunci binişor peste o sută de ani…

Găsesc că, fie şi frânturi de amintiri, mici întâmplări legate de Cehov, acum, la comemorare, au valoarea lor…, adaugă ceva la sutele de mii de pagini care s-au scris despre el şi, mai ales, despre opera lui.

Una din ele, cu totul neînsemnată de fapt, am să v-o spun şi eu… mai ales pentru că e vorba de Livada de vişini. La repetiţiile conduse de regizorul Konstantin Stanislavski, personalitate de primă mărime în lumea teatrală rusă, în decembrie 1903, Cehov a participat la premiera din 17 ianuarie 1904, de asemenea…, după care, sănătatea lui se înrăutăţeşte, pleacă la Yalta, apoi în Germania.

Dar, iată povestea…

În urmă cu câţiva ani, regizorul Alexandru (Sandu) Dabija, prieten din tinereţea lui, mai ales, m-a rugat să caut unde-oi şti un fragmenţel din piesa Livada de vişini, despre care citise el în cartea lui Lucian Pintilie, Bricabrac. Citisem şi eu cartea, dar se vede că trecusem cu neglijenţă peste acest text. Reiau cartea, găsesc cele câteva rânduri…

Era un „duet liric“, cum avea să-l numească Stanislavski, acelaşi care îi ceruse autorului să scoată scena, pe lângă alte mici replici pe care, de comun acord, le-au tăiat, ca să nu se lungească excesiv spectacolul, lăsând spaţiu şi pentru ca actorii să reuşească „a trăi cele rostite“, dar poate şi în virtutea cunoscutului slogan teatral: „ce se taie nu se fluieră“.

Nemaivorbind de cenzura care opera permanent. Şi atunci, din comentariile operei cehoviene aflăm numeroasele imixtiuni ale cenzorilor vremii şi în textul Livezii… Mai ales, unele replici ale studentului Trofimov, tineretul şi ideile lui fiind mereu motiv de îngrijorare pentru cenzura ţaristă, preluată, cum ştim, cu succes şi de cea KGB-istă. Dar asta e altă poveste.

Stanislavski a regretat ulterior scoaterea scenuţei, numind-o „splendidă“, dar nu se mai putea îndrepta nimic, spectacolul s-a jucat mereu fără acel final de act.

E vorba, deci, despre o scurtă scenă din finalul actului II. Se întâlnesc bătrânul Firs cu şturlubatica, imprevizibila Şarlotta.

• Magda Stief (Ranevskaia) în Livada de vişini, regia: Vlad Mugur, Teatru Maghiar din Cluj (1998).

Intră Firs, apoi vine Şarlotta. Firs bombăneşte, mormăie ceva tot timpul. Caută ceva pe jos, aprinde un chibrit.

Şarlotta: Tu eşti, Firs? Ce cauţi?

Firs: Hei, tu eşti, fetiţo?

Şarlotta (se aşează pe bancă. Pune chipiul alături): Tu eşti, Firs? Ce cauţi?

Firs: Doamna şi-a pierdut portmoneul.

Şarlotta (caută şi ea): Uite un evantai, o batistuţă (o duce la nas). E parfumată. Altceva nimic. Liubov Andreevna mereu pierde ceva… Şi viaţa ei şi-a cam pierdut-o… (îngână un cântecel). Eu, nenicule, nu am nici un act de identitate adevărat. Habar n-am câţi ani am… mă cred tot tinerică. (Îi pune lui Firs chipiul pe cap, acesta stă nemişcat.) O, cât te iubesc, dragul meu domn! (Râde.) Ein, zwei, drei! Când eram doar o fetiţă cutreieram cu tata şi cu mama târgurile şi dădeam reprezentaţii foarte frumoase. Eu, în costum de băieţel, executam salto mortale şi alte multe trucuri. Când au murit mămica şi tăticul, m-a luat la ea o nemţoaică. Ea m-a educat. Când am crescut, am devenit guvernantă. Dar, de unde sunt şi cine sunt, nu ştiu. Cine au fost părinţii mei, poate nici n-au fost căsătoriţi… nu ştiu. (Scoate din buzunar un castravete şi muşcă din el.) Nimic nu ştiu.

Firs: Aveam 20, 25 de ani… mergeam noi odată, aşa, eu, fiul unui diacon şi un bucătar, Vasili, şi, iaca, vedem un om, un necunoscut. Un străin. Eu m-am speriat, nu ştiu de ce şi am plecat, dar ei doi l-au omorât… Avea la el bani. Pentru bani…

Şarlotta: Şi mai departe?

Firs: A urmat judecata, am fost arestaţi şi eu, şi ceilalţi, interogaţi… Am stat doi ani la pârnaie. După aia mi-au dat drumul. A fost demult… (Pauză.) De-abia dacă-mi mai aduc aminte…

Şarlotta: Şi iată, a sosit clipa… E timpul să mori, nenişorule…, uncheşule…, neicuşorule (ronţăie castravetele).

Firs: Daaa? (Mormăie ceva.) Adică mergem noi aşa şi, iaca, halta, oprirea… Sare uncheşul din căruţă, ia un sac şi în el dă de alt sac… când se uită, zdranc!!! Zdranc!

Şarlotta (râde încetişor şi mai muşcă din castravete): Zdranc! Zdranc!

Stanislavski a comentat aşa: „Se întâlnesc doi oameni singuri care nu au despre ce să vorbească, dar ţin morţiş să stea de vorbă, căci, vezi bine, orice om trebuie să aibă în faţa cui să-şi descarce sufletul“.

Oradea, 2 iulie 2024