James Fenton s-a născut în 1949 şi a studiat la Magdalen College, Oxford. A publicat versuri, critică de teatru, critică de artă, prelegeri, librete şi adaptări, a alcătuit diverse antologii şi a editat The New Faber Book of Love Poems (2008). A German Requiem (1980) a mai fost tradus de Ştefania Mihalache, cu titlul „Un recviem german“, în Poesis internaţional, nr. 1 (23)/2019.

 

Recviemul german

 

(lui T.J.G.A.)

 

De fapt, după cum ceea ce vedem la o mare distanţă în spaţiu pare neclar, fără să-i putem distinge cele mai mici părţi, şi aşa cum vocile devin slabe şi nearticulate, tot aşa, la mare distanţă în timp, imaginaţia noastră despre trecut este mai slabă: ne scapă (de exemplu) multe străzi ale oraşelor pe care le-am văzut şi multe circumstanţe particulare ale acţiunilor. Această senzaţie care se degradează cînd vrem să exprimăm lucrul însuşi (adică fantezia însăşi) o numim imaginaţie, după cum am spus anterior; dar cînd vrem să exprimăm degradarea şi să indicăm că senzaţia este estompată, veche şi trecută, o numim memorie. Astfel, imaginaţia şi memoria sînt un singur lucru…

– Hobbes, Leviathan*

 

¶

 

Nu-i despre ce au construit. E despre ce au demolat.

Nu-i despre case. E despre spaţiile dintre case.

Nu-i despre străzile care există. E despre străzile care nu mai există.

Nu-i despre amintirile care te bîntuie.

Nu-i despre ce-ai notat ca să nu uiţi.

E despre ce ai dat uitării, despre ce trebuie să dai uitării.

Despre ce trebuie să tot dai uitării întreaga viaţa.

Şi, dacă ai noroc, uitarea va descoperi o rînduială.

Vei afla că nu eşti singură-n ceea ce înfăptuieşti.

Ieri, mobilierul însuşi părea să te dojenească.

Azi îţi ocupi locul pe Ruta Văduvelor.

 

¶

 

Autobuzul aşteaptă la staţia din sud

Să te ducă-n oraşul strămoşilor tăi,

Care se află pe dealul din faţă, cu faţadele sclipind

La fel de viu ca acest scuar fermecător, casa ta.

Eşti timidă? Ar trebui să fii. E-aproape ca la nuntă

Felu-n care strîngi în mînă florile şi-ţi tîrăşti puţin voalul. Ah,

Domnişoarele de onoare hîde, e normal ca ele să-ţi facă silă

Măcar puţin, în prima zi,

Dar asta o să treacă, iar cimitirul nu-i departe.

Apare şoferul, azvîrlind o scobitoare-n rigolă,

Cu limba curăţîndu-şi încă dinţii.

Vezi, el nu te-a observat. Nimeni nu te-a observat.

O să treacă, domniţă, o să treacă.

 

¶

 

Cît de consolator este, o dată sau de două ori pe an,

Să cădeţi de acord şi să daţi uitării trecutul.

Precum în anumite zile, doamnelor şi domnilor,

Cînd cămăşile apretate se strîng la marginea mormîntului

Şi o vestă îmbufnată se apropie de amvon.

E ca un pact solemn între supravieţuitori.

Primarul l-a semnat în numele francmasoneriei.

Preotul l-a pecetluit în numele celor rămaşi.

Nu mai trebuie spus nimic, şi-i mai bine aşa –

 

¶

 

Mai bine pentru văduvă, să nu se teamă c-ar putea avea surprize,

Mai bine pentru puşti, să se poată mişca în voie printre fotolii,

Mai bine că aceste siluete-ncovoiate ce se mişcă de colo-colo între morminte,

Îngrijindu-se de candele şi-nlocuind crizantemele,

Nu sînt fantome,

C-o să plece-acasă.

Autobuzul aşteaptă, iar la şirurile de sus,

Muncitorii demontează locuinţele morţilor.

 

¶

 

Dar pentru că atît de mulţi au murit, atît de mulţi şi-aşa de repede,

N-au existat oraşe care să-şi aştepte victimele.

Au scos plăcuţele cu numele de pe uşile caselor dărăpănate

Şi le-au dus cu ei cu sicriul.

Aşa încît scuarurile şi parcurile erau pline de elocvenţa cimitirelor tinere:

Mirosul pămîntului reavăn, crucile improvizate

Şi toate semnele din alamă şi email cu indicaţii imposibile.

 

¶

 

„Doctor Gliedschirm, dermatolog, intervenţii chirurgicale între orele 14 şi 16 sau cu programare.“

Profesorul Sargnagel a fost îngropat cu patru diplome, două de membru asociat,

Şi instrucţiuni pentru furnizori să folosească intrarea din spate.

Mormîntul unchiului tău te înştiinţa că a locuit la etajul trei, pe stînga.

Erai rugat să suni, iar dînsul ar fi coborît cu liftul

Pentru care era nevoie de o cheie…

 

¶

 

Ar fi coborît, ar fi coborît întotdeauna

C-un zîmbet ca o uşoară dojană, şi niciodată vorbind prea mult.

Cum s-a micit de-a lungul anilor.

Cum îl dominai ca statură în cabina îngustă.

Cum se miceşte-acum…

 

¶

 

Fie ce-o fi. Jalea trebuie să-şi aibă termenul-limită? Atunci, şi vina.

Şi se pare că ingeniozitatea amintirii nu are limite.

Aşa încît un om poate să spună şi să cugete:

Cînd lumea s-a aflat în bezna cea mai mare,

Cînd aripile negre au trecut peste acoperişuri

(Şi cine poate prezice intenţiile Lui?), chiar şi-atunci

A existat mereu, mereu un foc în acest cămin.

Vezi şifonierul ăsta? Tainiţă pentru preoţi!

Iar în debaraua aia generaţii întregi au fost adăpostite şi hrănite.

Ah, dac-aş începe, dac-aş începe să-ţi spun

Jumătate, un sfert, doar o fărîmă din cele prin care am trecut!

 

¶

 

Soţia lui aprobă, iar un zîmbet,

Ca o adiere-ndeajuns de puternică să poarte o frunză uscată

Peste două pietre cubice, trece de la un scaun la altul.

Chiar cel care a-ntrebat e fermecat.

Uită să-şi urmeze raţionamentul.

Nu-i despre ce vrea să ştie.

E despre ce vrea să nu ştie.

Nu-i despre ce spun ei.

E despre ce nu spun ei.

 

Prezentare şi traducere de George State