CONSTANTIN CUBLEŞAN, „MĂ HRĂNESC DIN POEZIE CUM MĂ HRĂNESC DIN DUMNEZEU“
Poet prin excelenţă al confesiunilor lirice, Dumitru Cerna îşi construieşte programatic un volum de poeme, Nemaiajungerea (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2024) în alcătuire rapsodică, decantând melancolii şi emoţii ale retrăirii adolescenţei, ale tinereţii în general, cu o privire retrospectivă asupra satului natal, evident: „malul lumii s-a surpat alungând din cântec mierla/ raiul nu-şi găseşte perla noaptea s-a lăsat pe sat// dimineaţa-şi cântă zorii drumu-i năpădit de ştir/ apa nu mai poartă mir de pustiu fug şi cocorii// o femeie centenară îşi îngână nostalgia/ trecerea-i melancolia vara toată o-nfioară// dinspre deal ţâşnea Iubirea ca un zvâcnet roş de soare/ el călcând peste răzoare ea astâmpărându-şi firea// şi tot satul radiind lăsa taina celor doi/ astăzi taina este sloi boarea ei doar adiind// veşnicia-i sfâşiată în pustie arde noaptea/ de blestem fuge şi Moartea iar poetul cale-şi cată// peste sat privirea sa înfloreşte parcă nalba/ în fântâni mâlul ca dalba singur năclăit dansa// şi pământul mai respiră cât să-şi ţină trează firea/ Viaţa şi-a pierdut menirea Dumnezeu în noi se-nmiră// ieri urmele fiului încă tresăreau în praf/ peste noapte un chenaf murmură absenţa lui// lin peste singurătate numai cucul zace-n cântec/ plânsul îi dospeşte-n pântec pustia doar peste sate“ (Sfâşierea). E o poezie emblematică pentru întregul volum, în ea regăsindu-se toate motivele esenţiale pentru imaginea întregii construcţii.
Spun construcţie întrucât poemele alternează oarecum tematic, între cele evocatoare, având o prozodie clasică, cu cele în maniera haiku-ului, punctând mărturisirea unei religiozităţi funciare, pe care o aşază în însăşi declaraţia sa în chip de profesiune de credinţă: „mă hrănesc din Poezie/ aşa cum mă hrănesc/ din/ Dumnezeu“. Alternanţa acestor condensate reflexii cu încărcătură meditativă („început de toamnă/ plopii dau tribut foşnetului/ mi-ai şoptit/ gâtuit de emoţie/ măreţia unui om/ îţi este revelată/ doar de/ absenţa lui“), cu tablourile evocatoare ale unui trecut rural a cărei imagine o reţine în macularea sa temporală („nostalgia amintirii puritatea şi candoarea/ Moartea translucidă scundă şi orbirea şi-nălţarea// toate sunt privelişti clare umbra se amărăndeşte/ în pustiu şi rătăciri aburu-i încremeneşte“ – Transmiterea stigmatelor), asigură cadenţa ritualică a unui întreg discurs poematic dorit, la drept vorbind o continuă mărturisire de sine înfiorată de perspectiva trecerii existenţiale spre moarte: „să nu mă-ngâni tu Moarte când eu îmi cânt tristeţea/ n-ai cunoscut zvelteţea iubirii prinse-n carte// să nu mă-ngâni tu Moarte însingurarea ta/ nicicând nu va fi parte la alinarea mea (…) să nu mă-ngâni tu Moarte de-ajuns că mă-nsoţeşti/ şi n-ai să-mi rătăceşti cărarea de departe// să nu mă-ngâni tu Moarte eu nu te voi iubi/ nici că te-oi părăsi eşti împăcată poate“ (Unduirea).
Că trăieşte în şi prin poezie este o evidenţă necontenită, aşa cum şi un legământ religios prezent în vizionarismul său oarecum liturgic („răcoarea luminează dimineaţa Treimea arătându-se în noi/ dumnezeiescul verdele trifoi inundă din Iubire-ntreaga Viaţă/ (…) cu lacrima răcorilor curgând cuvântul caută a se prelinge/ în frunza care prinde lin a plânge Viaţa măreţiei lui redând“ – Poem şiroi) dă dimensiune în transcendenţă naturii. Aşa ca în poemul evocator al poetului Ioan Alexandru ce-şi doarme somnul de veci la Mănăstirea Nicula: „venise toamna plânsul nostru presimţea învierea/ la Nicula lacrima se prelingea din mir şi din miere// mirosea a pere pădureţe şi-a vânt/ călcam smeriţi pe aleea ce ducea la mormânt (…) Ioan ne aştepta primenit toamna se-mbujorase cu ruj/ am urcat în maşină şi am plecat cu el împreună la Cluj (…) tot drumul a murmurat rugăciuni şi cântări/ nerăbdător să-şi revadă oraşul şi adolescenţa în zări// am intrat în Catedrala goală şi cuprinsă de răcoare/ cu mâinile albăstrii Ioan a îngăimat cu candoare// credeam că e noaptea naşterii lui Iisus şi a mea/ căci izvora agheazmă prin aburul crucii de nea“ (Închipuirea lui Ioan).
Poezia aceasta are o anume eleganţă în rostirea cu preţiozităţi lexicale, unele venite din rezonanţe folclorice stilizate în maniera Isarlâcului barbian a jocului cu metaforele: „zurliu nopţi şi dimineţi/ tolănit printre scaieţi/ mi-am pus taina la bătaie/ uluind oglinda-n baie// viscolit noapte de noapte/ am iubit urlând în şoapte/ şi am sărutat călcâie/ parfumate cu tămâie// Viaţa-mi se făcea derea/ curgând prin buric cişmea/ tresăreau în mine toate/ mângâind zvâcnete coapte// trupuri zvelte pârguite/ sfârcuri brune arcuite/ degete lungi languroase/ m-au zdrobit până la oase“ (Nemaiajungerea).
Poet de factură rafinat ludică, cu trăiri emoţionale intelectualizate, Dumitru Cerna aduce în lirica sa o ceremonioasă asumare a religiozităţii devenirii întregii firi cu care se identifică în gesturile cele mai simple ale conlucrării creatoare („printre poeme/ inserţii de pasteluri/ anastazice/ aşa cum presăra mama/ fasolea perlată/ prin verde-ntunecată măreţia/ lanului de porumb“ – ***), totul cu o pietate, totuşi, evocatoare a purităţii lumii primor-
dial-rustică de odinioară, punând în icoană chipul mamei, ca semn al eternităţii… care s-a născut la sat: „din ochii mamei izvora/ duminica/ ea primenea/ nesfârşita linişte a câmpiei/ cu cianit albastru/ înseninând-o“ (***).