CRISTIAN VASILE, EDUCAŢIA ADULŢILOR ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

În perioada postcomunistă s-a scris destul de mult despre soarta învăţământului postbelic, mai ales a celui superior, despre universităţile româneşti cu precădere la începuturile regimului comunist, dar educaţia adulţilor a rămas mai mereu, după 1990, într-un plan secund la nivelul preocupărilor academice de la noi. Acesta este contextul istoriografic în care, la finele anului trecut, a apărut volumul datorat lui Alin Goron, intitulat Metamorfoze sociale în umbra marxism-leninismului. Educaţia adulţilor în România comunistă (1948-1958), cu o prefaţă de Valer Moga, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2023, 295 pag. La origine, această carte a fost o teză de doctorat susţinută la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia (îndrumător: prof. Valer Moga), iar acum este tipărită chiar în colecţia de profil coordonată de Vlad Popovici, o serie editorială deja consacrată.

Ipoteza de la care pleacă autorul este aceea că educaţia adulţilor sub comunism nu a fost numai o acţiune politică, implicând doar îndoctrinare, propagandă, spălarea creierelor, ci şi ceva mai mult de atât, ceva mai complex. Astăzi, unii i-ar spune – cu o sintagmă poate improprie – „acţiune afirmativă“, un demers care a avut o eficienţă mai mare decât politicile guvernanţilor români din perioada interbelică, aceasta şi pentru că a fost derulat în bună parte în condiţii de coerciţie, într-un context autoritar, dictatorial, totalitar (sau cum vrem să îl numim). O remarcă esenţială a lui Alin Goron este aceea că inclusiv educaţia adulţilor a contribuit la crearea unei noi clase sociale pe care se va baza ulterior regimul politic comunist din România, chiar guvernarea Gh. Gheorghiu-Dej şi apoi regimul N. Ceauşescu (pp. 20-21).

Educaţia adulţilor nu a însemnat numai alfabetizare, campanii mai mult sau mai puţin politizate de eliminare/reducere semnificativă a neştiinţei de carte pentru cei cca 3,2 milioane de analfabeţi, ci şi socializare cultural-ideologică, politică sau socializare pur şi simplu (pentru că în anumite locuri din teritoriu, spre deosebire de centru, de Bucureşti, controlul autoritar central nu era atât de manifest, aşa cum bine arată autorul). De altfel, această privire diferenţiată este poate marele merit al cărţii lui Alin Goron, alături de scoaterea în evidenţă a diferenţei dintre normă şi practică. Autorul a urmărit această perspectivă şi cu ajutorul unei varietăţi de surse istorice: nu a studiat doar arhivele centrale de la Bucureşti (fondurile CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie; Ministerul Propagandei Naţionale; Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor etc.), ci şi fonduri arhivistice din teritoriu, de la Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale ale României.

Iar sus-amintita privire nuanţată este înlesnită şi de investigaţiile de istorie orală, de discuţiile pe care autorul le-a avut, chiar într-un timp neprielnic cum a fost perioada pandemiei, cu martori ai epocii. La acest capitol iese în evidenţă Pavel Miklos, iniţial de confesiune reformată, apoi cu o identitate religioasă de Martor al lui Iehova – o convertire care i-a şi atras un tratament special, mai represiv, dacă putem spune aşa, din partea autorităţilor politice. De altfel, o întreagă secţiune a cărţii este consacrată impactului pe care l-a avut promovarea ateismului „ştiinţific“, inclusiv la nivelul educaţiei adulţilor, ca principiu al ideologiei comuniste (pp. 111-141). Nu lipseşte din lucrarea lui Alin Goron nici analizarea rolului pe care l-au avut sportul, competiţiile sportive în general, în cadrul activităţilor de masă, mobilizatoare, derulate mai ales în primul deceniu postbelic şi circumscrise procesului de educare a adulţilor (pp. 142-170).

Un alt merit al lucrării este comparaţia cu perioada precomunistă şi explorarea rolului instituţiilor destinate educaţiei adulţilor de dinainte de 1944 (ASTRA, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ etc.). Din acest punct de vedere, volumul lui Alin Goron are un caracter plurivalent – este şi o istorie instituţională (reconstituie trecutul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român/ASTRA, al Fundaţiei Culturale Regale etc.), dar este şi o carte cu pagini importante despre istoria radioului, a staţiilor de amplificare, a propagandei radiofonice destinate educării şi „reeducării“ maselor (vezi subcapitolul despre Radioul ca mijloc de educaţie a maselor, pp. 52-60). Aici remarc în paranteză că poate ar fi meritat exploatate într-un mod mult mai consistent informaţiile şi sugestiile de lectură furnizate de masiva monografie datorată regretatului istoric bucureştean Eugen Denize (Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. 1-3, S.R.R., Bucureşti, 1998-2002).

Alin Goron este şi unul dintre istoricii cu o sensibilitate socială aparte care încearcă să schiţeze o analiză pe durată lungă: priveşte educaţia adulţilor pe parcursul întregului secol XX, din primele decenii ale veacului, din interbelic mai ales, şi până în perioada postcomunistă. Aici aş adăuga notă de delimitare, de fapt mai degrabă o nuanţă. Cred că Alin Goron este prea generos atunci când vorbeşte despre elitele politice şi intelectuale din postcomunism şi le numeşte „neoliberale“, „conservatoare“ etc. După părerea mea, ele sunt elite postcomuniste, de multe ori provenite din vechea administraţie, din aparatul de stat, de partid, din societatea ne-civilă (în termenii lui Stephen Kotkin) a anilor 1980, elite de pradă, corupte, convertite de la comunism la un capitalism sălbatic. Iar aceste elite (primari, prefecţi, preşedinţi de consiliu judeţean, guvernanţi, miniştri etc.) au fost patronate fie de personaje care pretindeau că reprezintă onoarea, că duc un trai modest, de oameni săraci („săraci şi cinstiţi“), fie de politicieni egocentrici şi defetişti care s-au declarat repede învinşi de „sistem“, de securitate ş.a.m.d. Întâmplător sau nu, unul dintre „patroni“ – înainte de a fi ministru al Tineretului comunist – a condus ani de zile Secţia de Propagandă şi Agitaţie, o secţie ideologică a CC al PCR/PMR care – aşa cum am anticipat – apare în această carte ca entitate instituţională majoră, ca să nu spun centrală.

În mod previzibil, pentru aceste elite clientelare, corupte, căminele culturale, cluburile de la oraş destinate educaţiei adulţilor, bibliotecile rurale, vechile cinematografe etc. nu au fost o preocupare prioritară, ci eventual o sursă de afaceri (imobiliare sau nu) sau o povară ce „merita“ să fie lăsată în paragină. Aceste elite şi-au spus socialiste, social-democrate, liberale, conservatoare, dar au fost, cred, opusul – tot aşa cum şi partidul zis liberal interbelic a fost mai degrabă antiliberal sau non-liberal (adică, în primul rând, protecţionist, naţionalist, în antiteză cu definiţia liberalismului european şi mondial). Este o realitate dureroasă faptul că, în multe locuri, în numeroase judeţe, căminele culturale, cluburile, bibliotecile săteşti, de cartier etc. au început să dispară încă de la începutul anilor 1990 şi să fie înlocuite cu altceva, cu discoteci, cu unităţi economice alimentare ş.a.m.d. Abia târziu au apărut, îndeosebi în mediul urban, cluburi ale seniorilor şi alte instanţe de socializare, de interacţiune, dar mai degrabă în marile oraşe. Astfel, s-a ratat o şansă uriaşă de reconversie a importantei infrastructuri pentru educaţia adulţilor, o reconvertire de la un cadru dictatorial, la noua egidă a regimului politic postdecembrist – care se pretindea democratic, pluralist, vădind incluziune socială etc.

În final, mai remarc faptul că volumul lui Alin Goron ne îndeamnă cumva să reflectăm inclusiv în legătură cu cauzele analfabetismului funcţional, o formă de analfabetism care nu a apărut la 1 ianuarie 1990 sau la 22 decembrie 1989.