MIRCEA MOŢ, ROATA ŞI SPIŢELE

Poezia recentului volum al lui Vasile Igna, Roata (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2024) îşi construieşte imaginarul în jurul unui simbol sugestiv pentru rotirea imaginilor şi a cuvintelor, dar, mai ales, pentru perspectiva de profunzime a creaţiei poetului. Cred că nu doar roata ca sugestie a schimbărilor contează pentru poet, ci, în primul rând, o roată care circumscrie un spaţiu ca univers prin excelenţă creat prin limbaj şi legitimat în exclusivitate de acesta. Pentru o Nadia Julien, simbolismul roţii se asociază celui al cercului, adăugându-se ideea de „mişcare a zeului solar în jurul pământului“. Pe de altă parte, după aceeaşi autoare, centrul roţii simbolizează punctul luminos al conştiinţei „de unde radiază facultăţile psihice“. Suficient pentru a (ne) convinge că roata devine în ultimă instanţă sugestia unui cosmos, a unei lumi circulare, circumferinţa roţii delimitând universul gratuit al poeziei, al jocului limbajului şi al realităţii instituite prin limbaj, de un afară al seriozităţii realului, cu alte legi şi dimensiuni, supus în permanenţă necruţătoarei evanescenţe. Nu doar roata reţine atenţia, ci şi spiţele, ce asigură legătura limitei, a extremităţii, cu centrul ca autentic centru al lumii imaginare. Aceleaşi spiţe se cuvin menţionate ca o necesară întreţinere a memoriei centrului, memorie pe care limita circumferinţei ar pierde-o altfel, dar şi pentru că ele, spiţele, geometric vorbind, delimitează „sectoare de cerc“, pentru poet secţiuni ale lumii sale, comunicând perfect în unitatea unui întreg consistent întrezărit dincolo de atitudinile ludice.

Geneza lumii din Roata este rezultatul actului poetic şi al jocului gratuit al limbajului. Lucrurile, unele, îşi duc povara lipsei numelui, fiind sortite să moară în anonimat. De aceea este pe deplin motivată căutarea literelor şi a silabelor care să le garanteze lucrurilor condiţia autentică de creat: „Nu toate lucrurile au nume unele mor anonime/ într-o somptuoasă uitare de sine dar continuând/ să scormonească după litere şi după silabe/ încrucişându-se într-o devălmăşie în care/ nu e nicio scăpare şi nicio lumină de care/ să se sprijine ori să se ţină. Întunericul zilei/ e-un stup în care albinele nu mai au trup şi/ murmură asemenea unor valuri de noroi/ iscate de judecata de apoi un fel de fără de/ fund hău în care nicio regină nu hotărăşte/ ce e bun ce e rău“. (Spiţa-nu toate lucrurile). Cartea devine o prezenţă explicabilă într-un discurs poetic „puternic intelectualizat, presărat cu referinţe livreşti“ (Ion Pop): „Şi cum seceta şi ploaia îşi cam făcură de cap/ se odihneau acum lângă fântână/ cu câte-o carte abia începută în mână“. (Roata-şi cum seceta). Cartea este adusă de un Mut, cel căruia nu-i este permis cuvântul rostit şi care se fereşte de hârtia cu semnele reflectând realul: „Suferiseră de foame şi de uscăciune/ descântau când un tăciune/ când un cărbune/ poate le va vedea cineva suferinţa/ poate va veni Mutul de la Maglavit/ să le aducă ceva mai bun de citit/ chiar el care cum se ştie/se ferea să pună mâna pe orice hârtie“. (Roata-şi cum seceta).

Dincolo de jocul poetic, amintindu-l pe Arghezi până la un punct, Vasile Igna transcrie în fond atitudini grave faţă de poezie şi faţă de cuvântul poetic. Un text cum este (Respiraţie-nu e nevoie) reţine atenţia prin accentele sale de posibilă ars poetica: „Nu e nevoie ca poezia să fie peste tot/ e-o groapă comună cea care priveşte/ faţa ei întoarsă pe dos/ de ochiul închis al triunghiului/ şi cusută la loc ca bucata de os/ din mâna lipsă a ciungului“. Cuvântul contează într-o semnificativă „îngheţare“ (altă condiţie decât a cuvântului încălzit de voluptatea povestitului), în universul paginii: „Nu povesti nu trage de timp/ lasă cuvântul/ să îngheţe de frig/ în arşiţa înşelătoare a paginii/ lângă răzorul paraginii“ (Respiraţie-nu e nevoie). Cuvântul aparţine unui context grav: „Crede-l pe cuvânt/ vom muri cum se moare/ apoi vom vedea/ dintr-un ungher de stea/ cum se topeşte/ la apus de prinsoare/ tronul lui de vorbe deşarte/ sprijinit pe o singură Carte“ (Respiraţie-nu e nevoie).

Imaginarul lui Vasile Igna impune câteva repere scrise cu majusculă, ceea ce atrage atenţia asupra semnificaţiilor lor simbolice.

Valea este un spaţiu al adâncului, din extremitatea creaţiei, opusă înălţării, lăsând impresia unui rebut al actului creator, cu alte cuvinte un „spaţiu corupt, degradat, desenat grotesc, puritatea fiind căutată deasupra ei ori în adâncul elementelor naturale“ (Ion Pop). Prezenţa arborilor de wolfram învăluie valea într-o lumină artificială, palidă imitaţie a luminii dintâi: „Şi văzându-i trupul cum se răsuceşte/ în vârtejul flăcării ar fi putut crede/ că asta e totul. Şi că după-amiaza va fi/ tot ce-a mai fost o preumblare printre/ arborii cu ramuri de wolfram/ ai Văii“ (Respiraţie-şi văzându-i trupul). Valea este un teritoriu cu o cruce „abia sfinţită“, sugestie că este, totuşi, integrată Creaţiei. Ei, Văii, îi este dat doar ecoul, repetarea glasului şi, mai ales, foşnetul, sunetul neclar al lumii: „se-aude-n Vale doar ecou de glas/ şi-un foşnet vlăguit asemeni unui stol/ ce lasă-n urmă tot ce-a mai rămas“ (Roata-e casa-n mijloc). Spaţiul Văii este inaccesibil mai ales unor „personaje“ mute, care nu-i pot da replică prin cuvântul creator: „Doar că Valea nu era calea pe care/ să se plimbe Muţii şi Mutele la întâmplare/ nici să facă alte presupuneri/ decât cele scrise în Numeri/ şi în Apocrife/ de şoimii cu creioanele atârnate de grife“ (Roata-şi cum seceta). Mai mult, o apă a Văii spală zilele, nu în sensul unei mântuitoare purificări, ci pentru a le răpi ceea ce le leagă de real: „În apele Văii s-au spălat zilele/ şi luminile lumilor şi/ ochii albi ai anilor (Roata-în apele văii). Valea este de altfel ocolită, deasupra Văii se află o punte îngustă. Cineva se interesează de „fata când trecea lux incorporata peste/ puntea scundă a Văii înfăşurată într-o pânză/ diafană prin care i se vedea inima ca o rană“ (Spiţa-în fiecare dimineaţă).

Casa este ea însăşi un centru consistent: „E casa-n mijloc, împrejur e gol/ poţi să te dai de-a roata rotocol“ (Roata-e casa-n mijloc). Grădina este spaţiul consfinţit printr-un zbor „în cerc“, locul în care nu există limite („margine“ sau „hat“), dar, mai ales, contează ca loc anterior căderii în păcat: „din zborul lui în cerc peste grădină/ unde nu-i margine şi nu e hat/ şi unde nimenea nu e de vină/ nici pentru cel mai mic şi venial păcat“ (Roata-e casa-n mijloc). Nu în ultimul rând, grădina devine un spaţiu emblematic pentru poezie, unde mierea solară se sustrage finalităţii sale practice, încredinţându-se nălucii: „şi unde, dacă o mai fi să fie,/ mierea-şi va vinde cântecul nălucii/ nu pe arginţi şi nici pe veresie/ lăsând Grădinii cerbii şi bursucii/ de-o seamă cu cireşii şi cu nucii (Roata-e casa-n mijloc).

Se cuvine de asemenea menţionată peştera, care nu întâmplător are „pereţii de gheaţă“, locul imaginilor platoniciene fiind luat de verbe surprinse într-un spectacol halucinant: „În fiecare dimineaţă ca într-o peşteră cu pereţii de gheaţă verbele strălucesc se înhaţă/ se despart pe rând în silabe stau pe rând în silabe stau în cap umblă/ în două labe“ (Spiţa-în fiecare dimineaţă). Într-un alt poem, pereţii peşterii sunt de hârtie, „ticsiţi“ de litere şi semne, ca sugestie a reflectării lumii reale: „Nu povesteşte, dar învaţă-a scrie/ cifre băţoase, litere mai moi/ pereţii Peşterii sunt de hârtie/ ticsiţi de liniuţe, cercuri şi cârlige/ de care spânzură, doi câte doi,/ îngerii pe care flama gerului îi frige/ şi îi aruncă iute înapoi“.

Un motto împrumutat din T.S. Eliot, „În punctul fix al lumii rotitoare,/ Nici timp, nici netimp“, reţine atenţia ca o posibilă „cale de acces“ la specificul poeziei din Roata. Dincolo de „mode şi timp“, poezia contează din unghiul unui punct pe care nu-l tulbură schimbarea şi rotirea lumii şi a formelor acesteia, fiindcă ea, poezia, fiinţează sub semnul unei severe gratuităţi.