Alexandru Jurcan

Stropul de timp

Niciodată nu m-am gândit să renunţ la scris. E „cocoaşa“ mea sacră, care m-a scăpat de depresii. Terapeutica scrisului m-a ajutat întotdeauna. Eram în clasa a cincea când profesoara de română ne-a învăţat să scriem într-un caiet special – un fel de jurnal – dacă ne-a supărat cineva şi acolo să ne răfuim cu persoana respectivă, deoarece astfel se şterge supărarea. Mă bucur că scriu şi cred că un scriitor ar renunţa la scris doar constrâns de o boală, de o depresie. Scriu, deci exist. Păsările cântă, chiar dacă nu le ascultă uneori nimeni. Recunoaşterea postumă nu mă preocupă, doar că m-aş bucura dacă acei câţiva oameni la care ţin ar mai şterge de praf cărţile mele…

Nu scriu ca să plac cuiva, scriu cum simt, ce simt, nu m-aş putea modela pe gustul vreunui public. Oare te poţi programa atunci când scrii? Nu cred. Scriu ştiind ce puţin se citeşte. Literatura e mai degrabă un act de narcisism, mereu te reflectezi în cele scrise. Cineva sădeşte un pom şi se culcă satisfăcut. Eu dorm fericit dacă am scris o pagină. Nu mă gândesc decât că… mi-am făcut datoria. Faţă de cine? Dependenţe, cercuri vicioase…

Se scrie mult… Nu numai literatura română e marginalizată, se întâmplă şi la case mai mari şi la scriitori de valoare.

Dacă mereu te gândeşti la asta, devii depresiv. E adevărat că „multe flori sunt, dar puţine/ rod în lume o să poarte“ (Eminescu), dar eu ştiu că „în orice om o lume îşi face încercarea“ (Eminescu). Contează enorm dacă o anumită carte a ieşit în lume la momentul potrivit. Dacă nu, îţi zici că va fi re/descoperită. Când??? Că mereu apar alte şi alte…, iar lumea e tot mai grăbită, superficială, anxioasă, marcată de marile evenimente sulfuroase. Borges zicea: „las moştenire nimicul nimănui“. Trist, nu? Dar vine Hugo cu „un strop de timp ajunge să schimbe toate cele“ şi speranţa reînvie intactă.