Alexandru Ovidiu Vintilă

1. Vă voi răspunde cât se poate de direct. Mereu te gândeşti să renunţi la scris. Cu atât mai mult când eşti la început de drum, în proximitatea debutului. Apoi, mereu şi mereu îţi pui întrebări cu privire la tine, dacă merită sau nu să continui să scrii, să publici. Lumea scriitoricească nu e chiar una lipsită de sinuozităţi şi, în consecinţă, e chiar firesc să te îndoieşti de tine, dacă literatura pe care o practici îşi are sau nu rostul. Apoi, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că scriu pur şi simplu. Din interioritatea mea care simte nevoia să se exteriorizeze, să spună ceea ce crede, să facă poezie, în cazul meu, aşa cum văd eu legătura cu lucrurile. Una peste alta, „a spune ceva“ e singurul motiv pentru care eu scriu. Şi scriu fără să mă gândesc la vreo recunoaştere postumă. Îmi place să ştiu că sunt gustat de câţiva oameni, că mă înţeleg, că, ceea ce fac, fac totuşi bine. Evident, totul se desfăşoară într-un teritoriu al perfectibilului. Şi poate din acest motiv şi acum mă întreb dacă sunt sau nu poet.

2. Literatura poate fi şi e în multe cazuri un act de narcisism. De generozitate? Nu cred. Literatura nu poate salva lumea. Da, o poate face mai bună, individual vorbind. Şi asta în funcţie de relaţia pe care o avem cu cartea citită. Aş mai preciza şi faptul că literatura poate provoca un declic, ne poate schimba în bine, ne poate atenţiona, ne face să înţelegem… Dar nu pe toţi, ci doar pe unii, în funcţie de persoană, de la caz la caz. În fine, răspunzând următoarei întrebări, afirm că preţul notorietăţii nu e neapărat direct proporţional cu compromisul scriitorului. Sunt scriitori mari gustaţi din plin, fără să facă rabat de la literatura pe care o produc. Nu mai dau exemple, însă sunt mulţi autori importanţi foarte cunoscuţi, citiţi, citaţi, care nu au făcut compromisuri în legătura cu scriitura lor. Evident, e şi o altă categorie, de literaţi cu adevărat valoroşi, dar aproape necunoscuţi. Auzi de unii de-abia postum. De alţii, în funcţie de anumite circumstanţe… Literatura e precum viaţa, virajele ontice sunt la tot pasul şi niciodată nu ştii de unde sare iepurele. Revenind strict la mine şi la scriitura mea, îmi doresc să fie pe placul publicului, a cât mai multor cititori. Cu toate acestea, scriu aşa cum simt şi gândesc, cum trăiesc. Scrisul pentru mine e o formă de căutare şi, aflat pe un astfel de traseu, te gândeşti doar să înaintezi întru sine, să devii, să descoperi. Scrii dezbrăcând obiectul psihic al poeziei, dând la o parte toate foiţele de ceapă care ascund profunzimile lumii, pentru a ajunge la cele câteva elemente care contează, care ne definesc pe noi ca oameni, umanul, viaţa aşa cum e, cu întreaga frenezie a misterului ce o însoţeşte. E vorba despre un act de obiectivare, până la urmă. Mai mult, eu doar transmit nişte mesaje, conştient sau nu. Dar, de cele mai multe ori inconştient. Că asta e poezia, şi poezia, de multe ori, e un exemplu de hazard obiectiv. Aşadar, asta vreau să subliniez: că, nici dacă aş vrea, nu pot să scriu în funcţie de gustul unui potenţial public. De ce? Pentru că aş pierde poezia, ceva din naturaleţea demersului meu, obiectivarea obiectului.

3. Nu cred că literatura română de azi e marginalizată. Un astfel de fenomen, în opinia mea, s-a întâmplat, oarecum, în anii ’90. Atunci s-a descoperit literatura interbelicului, cea din anii comunismului, de sertar ş.a.m.d. Apoi, s-a tradus foarte mult din autori consacraţi, străini, trecuţi la index de autorităţile care au condus România până în decembrie 1989. Şi, evident, literatura română care se scria atunci a fost, cumva, neglijată. Dar, acum, clar, nu se pune problema. Sunt edituri care promovează literatura autohtonă. Şi nu puţine. Inclusiv editurile mari care înainte nu mizau pe literatura de la noi, acum au inclusiv colecţii special destinate scriitorilor autohtoni. Mai mult, edituri cu ştaif lansează concursuri de debut pentru autori tineri. Aş mai adăuga că s-a mai dezvoltat şi o nişă a literaturii pentru copii, fiind destul de mulţi scriitori români care publică volume destinate celor mici. Încet, încet, zic eu, apele se strâng în albia lor şi curg într-un fel firesc. E adevărat şi faptul că situaţia economică, societatea, publicul-cititor e aşa cum e. Probleme sunt, şi nu puţine. Că mai e mult până departe, asta ţine de realitatea noastră cea de toate zilele.