Olimpiu Nuşfelean

Cei care renunţă la scris înfricoşaţi de marginalizarea literaturii sunt slabi de înger

1. Întrebările adresate nouă de dragii noştri Apostrofi sunt atât de importante şi de grele încât îţi vine să răspunzi în glumă, ca să ocoleşti/ eludezi marea responsabilitate ce îţi apasă sufletul la recunoaşterea (publică) a statutului tău. Te şi întrebi: oare chiar sunt scriitor, slujbaş al scrisului? (Nu râde, dragă cititorule!) Păi, dacă eşti într-un fel, nu poţi fi altfel. Am învăţat să citesc şi apoi am citit (cărţi). Am citit cărţi şi am învăţat să scriu (cărţi). Cum sunt acestea… Scrisul e intrat/ cuprins în metabolismul existenţei mele. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să renunţ la scris. Eventual, m-am întrebat ce s-ar putea întâmpla cu acesta, acolo, în Câmpiile Elizee… Ce-ar putea determina renunţarea la scris? Poate un cutremur, natural sau existenţial… Dar cutremurul declanşează sau inspiră scrisul. Este cumva unul care cântă mai dulce decât mine? Cu-atât mai bine ţării…, care poate astfel dovedi că are (şi un) relief… literar, o consistenţă culturală şi identitară. Nu poţi face raportări valorice într-un deşert cultural. Dar scrisul ţine şi de altceva. Foarte frumos poetiza recent Varujan Vosganian, mărturisind: „eu nu compun poezii/ eu doar transcriu poezii/ altcineva scrie, folosindu-se/ de numele meu“. Acel Altcineva poate fi chiar El, Instanţa supremă. Nu poţi ieşi din lucrarea lui, fie că-i accepţi, fie că-i conteşti existenţa. Nu poţi contesta ceea ce nu există, nu? Conteşti ce vezi şi nu crezi!

2. Dacă scrisul este o îndeletnicire serioasă, acesta nu poate intra în calculele „compromisului“, indiferent de filosofia invocată în definirea procesului scrierii. Publicul (cititor) este o realitate foarte variabilă şi aproximativă, pe care o defineşti mai mult din interes didactic sau sociologic, poate comercial. Gustul publicului este aproximativ, poate fi derutat sau falsificat de o mulţime de factori. Chiar şi critica literară (prin teoriile care o animă, prin cei care o practică) poate falsifica gustul public. Între scriitor şi public se instalează, treptat, o relaţie (şi de factură istorică/ tradiţională), care lucrează asupra actanţilor „parteneri“, formând mai ales comportamentul cititorului în cea ce acesta aşteaptă de la lectură.

Potrivit tradiţiei, Homer era orb. Asemenea lui, orice poet e orb. Acesta nu se vede pe sine, el se exprimă. În căutarea – şi multiplicarea? – chipului lui Homer. Nu are ochi pentru a se admira pe sine, nici pentru a-i gratula pe editori sau pe cei care îi aşază pe frunte o cunună de lauri. Uneori mai acceptă un gest recompensator, dar repede se întristează de slăbiciunea sa.

Narcisiac, generos? Uitând anumite precepte biblice, poţi să te uiţi în oglindă (cea literară) şi să fii mândru de cum

arăţi, sau să-ţi recunoşti un anumit sacrificiu pus în slujba omului. Nu-ţi poţi fabrica însă propria notorietate, deşi actul/ gestul se mai obişnuieşte, dar de obicei (se vede!) rezultatul e un broscoi umflat cu aer.

3. Se vorbeşte mult despre marginalizarea literaturii. Şi se va mai vorbi. Fiecare corp sau fenomen are o piele a limitei lui, a departajării, a disocierii. O piele care năpârleşte mereu. Dar care nu înseamnă… moarte. Câte celule nu dispar continuu din corpul nostru? Asta nu înseamnă că murim. O, da, murim mereu, înviind continuu. Şi sufleteşte. Sunt perioade de boală, în care ne apropiem de finitudine, dar trecem de ele. Lumea se reconstruieşte continuu, cu ajutorul cuvântului, nu poate renunţa la cărămizile reprezentate de cuvinte. Ce pot face scriitorii pentru a ieşi din „marginalizarea“ literaturii? Să scrie mai bine. E la mintea cocoşului. Ca un adagio la Biblie. Fără teama de semnificaţia cuvintelor mari. Şi chiar fără teamă de tirajele mari ale prostiei. Cei care renunţă la scris – sau la citit – înfricoşaţi de marginalizarea literaturii, sunt slabi de înger. Ieşirea din situaţia de marginalizare a literaturii se poate împlini foarte simplu: prin scrisul continuu! Literatura există, funcţională. Uneori se retrage în tăcerea bibliotecilor sau în anonimatul memoriei unui telefon. Şi deodată, identificându-te în hăţişul interogaţiilor, ca o leoaică tânără, îţi sare în faţă şi te devoră!