Radu Mârza

Răspunsurile mele la aceste inspirate întrebări vin mai mult din partea istoricului decât din partea scriitorului. Dar, atunci când scriu, istoricii sunt şi ei nişte scriitori, care adeseori îşi pun aceleaşi întrebări ca şi scriitorii.

1. Nu aş putea renunţa la scris din cel puţin două motive: 1. Este una dintre cele mai complete (dacă nu cea mai completă) forme ale mele de exprimare, 2. Activitatea ştiinţifică pe care o desfăşor, alături de colegii mei istorici universitari, presupune desfăşurarea unei cercetări ştiinţifice care se finalizează prin scrierea unor studii, articole, cărţi, ediţii etc.

Ce ar putea declanşa o decizie precum renunţarea la scris? Cred că nu va fi vreodată cazul meu, dar în cazul unui scriitor de beletristică ar putea fi cauzată de pierderea sentimentului că ai de spus ceva…

Recunoaştere postumă? Eu nu cred în ea şi pentru mine nu prezintă interes. Nu pentru asta fac cercetare ştiinţifică şi nu pentru asta scriu, ci pentru că-mi place (smailifeis). În această privinţă, mă ghidez însă după cuvintele lui Miron Costin, care zicea bine că „eu de ale mele singur dau samă“, acum sau în posteritate.

2. Dacă pornim de la premisa că scrisul (de literatură şi nu numai) este o formă de exprimare, atunci întrebarea este incorect pusă. Scriem ca să ne exprimăm, ca să exprimăm ceea ce simţim şi gândim. Faptul că facem publice paginile scrise nu cred să fie narcisism, dar poate fi considerat drept generozitate, pentru că împărtăşim cele scrise cu cititorii noştri.

O provocare de care istoricii sunt conştienţi este aceea de a scrie ieşind din sfera textului ştiinţific, academic, care este greu accesibil publicului larg – unui public care citeşte romane, spre exemplu. Cu atât mai grea este această provocare, cu cât istoria este un domeniu care-şi are numeroşi cititori, care nu au însă întotdeauna acces la lucrările cu caracter ştiinţific, nu au răbdare cu ele, nu le înţeleg sau, pur şi simplu, nu le găsesc. De aceea, este important ca istoricii să publice şi cărţi pentru publicul larg, „cărţi de popularizare“ (deşi expresia poate să-i îndepărteze pe unii istorici, considerând că a scrie „cărţi de popularizare“ nu cadrează cu seriozitatea lor ştiinţifică). Nimic nu este mai important decât ca istoricii „să coboare“ în societate şi să scrie pentru cititorii obişnuiţi, mai ales în vremurile noastre în care toată lumea se pricepe la istorie şi se scriu lucrări „de istorie“ de către diletanţi (în sensul cât de negativ al cuvântului) care cred în conspiraţii, tunele şi civilizaţii ascunse…

3. Nu mi se pare că literatura română contemporană este marginalizată, dimpotrivă. Să privim oferta de carte a marilor edituri româneşti, care în ultimii ani au publicat şi publică zeci de scriitori români. Şi nu numai ele publică scriitori români. Un indiciu l-ar putea reprezenta şi traducerile care apar în străinătate. Unii dintre scriitorii români traduşi provin din străinătate (diaspora, exil) şi au acolo deja o notorietate literară, iar alţii – cei mai mulţi – provin din România şi sunt traduşi. Cred că literatura română contemporană stă mult mai bine decât pare la prima vedere; se scrie mult, se tipăreşte mult, se citeşte mult (?), câte ceva se traduce în limbi străine. Cred că ar merita şi mai mult tradus, dar aici este vorba de dinamica pieţei internaţionale de carte şi cred, de asemenea, că statul român sau diferite instituţii de cultură ar putea promova mai bine literatura română contemporană în străinătate.

Întrebarea Dumneavoastră vine într-un moment în care am permanent senzaţia că se scrie foarte mult de către scriitori români şi nu prea apuc să-i citesc…