Gellu Dorian

Scriitorul adevărat se lasă înlocuit de scriitorul fals

1. Nu, nu m-am gîndit niciodată să mă las de scris. Cine face lucrul ăsta, înseamnă că nici nu s-a apucat serios de scris vreodată. În viaţa unui scriitor, pot exista sincope. Au existat, firesc, în viaţa unor scriitori importanţi decizii care au dus la renunţarea la scris. Acestea pot fi luate, în general, atunci cînd nemulţumirea faţă de receptarea operei pe care au scris-o este una slabă, cînd ignorarea faţă de ceea ce au scris este impusă de grupări aflate vremelnic la putere, de situaţii care nu-i mai dau voie scriitorului să se exprime în libertate totală. Dictaturile, de regulă, au dus la astfel de situaţii, însă nici atunci scriitorii care au avut de spus ceva nu au renunţat la scris, ci şi-au umplut sertarele cu manuscrise, care au ieşit la iveală în perioadele de libertate totală a expresiei şi a gîndirii creative. Sunt însă categorii de scriitori care au trecut prin momente de glorie, de receptare bună a operei lor, dar care, din motive diverse, de la cele de comoditate, la cele de nepotrivire de situaţii date cu ceea ce era modalitatea lor de creaţie, au renunţat, dispărînd definitiv de pe firmament. Exemplele, şi-ntr-o situaţie şi-ntr-alta, sunt relevante şi nu puţine. Alţi scriitori, parcimonioşi din fire, foarte exigenţi cu ei, scriu şi publică puţin, luînd exemplul unor mari scriitori, care, pasămite, au publicat o singură carte. Este dat exemplul aici

Mihai Eminescu, care, pentru unii este doar autorul unui număr de poezii publicate în timpul vieţii în reviste şi într-o carte şi al altui număr apărute postum. Or şi aşa, Eminescu nu a fost un scriitor care a scris şi publicat puţin. A se vedea întreaga sa operă, de la cea poetică, proză, teatru, fragmentele, cît şi scrierile din presă, considerate „opera politică“ a acestuia. Nu e deloc puţin. Însă aceşti scriitori, cu puţine scrieri la activ, cu o valoare evidentă, consideră că tot ceea ce au avut de spus se poate reduce la ceea ce au publicat şi le-au creat o satisfacţie oarecare. Ei sunt şi scriitorii care pot fi daţi ca exemplu de cei care au renunţat la scris.

Nu ştiu în ce măsură posteritatea intră în calculul unui scriitor care doreşte să-şi vadă gloria cu ochii, cum se spune, să şi-o trăiască în timpul vieţii. Posteritatea de azi nu mai este ca posteritatea de ieri. Valorile sunt recunoscute şi receptate altfel, chiar înlocuite, „cele vechi“ cu „altele noi“, în aşa fel ca perspectiva zilei de mîine, cînd nu mai eşti printre cei vii, să fie una sumbră, fără nici o speranţă de re-înviere, de repunere în pagină, în actualitate a scriitorului plecat. A se vedea cît de multe nume de scriitori adevăraţi, plecaţi le cele ale cerului, nu mai au loc printre cele ale pămîntului, ale lumii. Canonul consacrat a fost spart, redus, iar celălalt, în curs de formare, se face după unele liste puse în discuţie după criterii necanonice. Prin urmare, posteritatea nu mai intră în grila impusă de in illo tempore, ci în ceea ce are chef o grupare sau alta. Opera nu mai contează atît de mult, pe cît contează „carisma“ socială a scriitorului, impusă de o grupare sau alta.

2. Narcisismul intră în structura oricărui ins care se ocupă cu arta, mai mult sau mai puţin. Chestiunea este să nu se cadă, aşa cum este lesne, în hedonism, moment din care începe ridicolul, sufocarea de sine. Generozitatea nu este opusul narcisismului, ci a unui individualism sau egoism, care, de regulă, sunt opusul generozităţii. Acum, depinde despre ce fel de generozitate vorbim. Una de creaţie sau una de prezenţă socială, de altruism, de armonie etc.? Narcisismul şi generozitatea ca „act“ nu par a face casă bună cu actul de creaţie, dar pot fi calităţi sau carenţe ale creatorului. Se poate observa în viaţa breselei noastre, în viaţa grupărilor literare că puţini scriitori sunt şi generoşi, în sensul de altruişti, iar atunci cînd unii o fac sunt supuşi unor tiruri din partea celor care nu au făcut niciodată vreun gest de generozitate colegială, încît această facere de bine devine ceea ce spune vorba populară despre aceasta. Am păţit-o pe pielea mea, de cînd mă ştiu în mijlocul breslei, o păţesc şi acum, nevindecîndu-mă nici în cazurile cele mai grave. Şi atunci mă duc în faţa oglinzii şi-mi dau două palme, aşa dintr-un narcisism duşmănos de sine…

Cît priveşte notorietatea şi compromisul, aici, nu poţi face copromisuri şi să-ţi cîştigi şi notorietatea în faţa cititorilor care contează şi care nu iartă compromisurile de orice fel. Nu există notorietate acolo unde compromisurile fac din scriitor un oportunist, un profitor de situaţii create de cei care numai aşa pot avea în preajma lor, pentru a-şi duce unele proiecte la capăt, scriitori a căror valoare este luată otova. În astfel de situaţii, imaginea scriitorului în faţa cititorului care contează este deteriorată, în detrimentul scriitorului, a literaturii de calitate.

„Gustul publicului“ e greu de stabilit, de atins. Dacă spui că scrii pentru gustul publicului, înseamnă a scrie orice, în aşa fel încît să satisfaci diverse gusturi. Primul gust satisfăcut trebuie să fie al tău, dacă ai conştiinţa propriei valori la purtător şi nu cazi în compromisuri care te vor costa mai tîrziu. Scriu pentru gustul cititorului care contează, şi cum acesta este mereu foarte atent şi selectiv, trebuie să fiu şi eu foarte atent la ceea ce scriu şi dau drumul în lume.

3. Dacă este evidentă o „marginalizare a literaturii române contemporane“, asta se datorează, negreşit, scriitorului român, care s-a lăsat înlocuit de „colegul de breaslă“, sosit în peisaj în ultima vreme, coleg care este extrem de tenace în ceea ce înseamnă prezenţa lui în lume, încît produsele acestuia, ajunse în faţa cititorului, care te aşază la centru sau la margine, se află mormane pe masa acestuia, încît, sătul, le lasă acolo să zacă, adică le marginalizează, le scoate din circuit. Acesta este un aspect. Celălalt aspect ţine de federalizarea literaturii române contemporane, alcătuită acum din grupări care se resping, se ignoră, se împing la margine, încît dau aspectul unei literaturi fără direcţie, fără scop. Acestea duc pînă la urmă la rezultatul final, cel de marginalizare a literaturii române în spaţiul larg al literaturilor lumii. Şi literatura română, luată pe individualităţi, este una care are ce arăta lumii. Însă şi aşa, acolo ajung din ce în ce mai puţini scriitori, ori scriitori care au o tenacitate de tip oportunist, încît, din păcate, tot la margine ne aflăm, cînd e să se facă o analiză la zi a acesteia. Acest aspect este descurajant, dar pentru un scriitor care crede în destinul său, pe bune, nu că aşa ar fi tendinţa generală, nu se lasă demoralizat de acest „val aluvionar al marginalizării literaturii române“. Ce e de făcut? Nimic. Ce e uscat, aşa cum se ştie, cade de la sine.