Gheorghe Glodeanu

Scrisul ca modalitate de existenţă

1. Am considerat întotdeauna scrisul drept o modalitate de existenţă. În cazul fiecărui creator autentic, el este expresia unei vocaţii. De aici imposibilitatea de a renunţa. Am fost şocat în momentul în care am citit afirmaţia lui Anton Holban că, dacă ar fi avut bani, ar fi preferat să călătorească, neglijând actul creaţiei. Evident, nu l-am crezut. Poate că ar fi călătorit mai mult dacă ar fi avut mijloacele materiale necesare, dar sunt convins că nu ar fi renunţat la scris. În ultimele zile din 1999, am avut ocazia să îl întâlnesc, la Paris, pe Alexandru Vona. După o aşteptare de o jumătate de veac, răstimp în care s-a ocupat mai puţin de literatură, i-a apărut romanul Ferestrele zidite, care l-a făcut repede cunoscut. L-am întrebat pe scriitorul septuagenar ce urmează. S-a uitat la mine contrariat şi m-a întrebat de unde ştiu că urmează ceva. I-am răspuns că lucrurile sunt simple. Odată ce morbul scrisului a intrat în tine, nu mai scapi. Într-adevăr, au urmat alte volume purtând semnătura lui Alexandru Vona. Din păcate, la scurt timp după întâlnirea noastră, s-a îmbolnăvit grav. E foarte greu de crezut faptul că un creator autentic poate renunţa la scris. Trebuie să intervină o ruptură dramatică în destinul omului, cum ar fi boala sau detenţia. Dar şi în cazul bolii, refugiul în imaginar poate constitui un act terapeutic. Am resimţit acest lucru pe propria mea piele în nişte momente de cumpănă, când nu am ştiut dacă voi supravieţui. Evadarea în lumea mirifică a literaturii a constituit un balsam, făcându-mă să uit, fie şi temporar, de marile probleme existenţiale cu care mă confruntam.

În ceea ce priveşte recunoaşterea postumă, sunt de părere că un creator autentic ar trebui apreciat în timpul vieţii. Sunt foarte mulţi autorii care, după ce s-au stins din viaţă, au intrat într-un nemeritat con de umbră. Posteritatea nu este prea generoasă. Cu toate acestea, există valorile perene care nu pot fi ignorate şi care rezistă la dreapta judecată a timpului.

2. Exprimând forul intim al autorului, literatura poate fi considerată un act narcisiac. În sensul bun al cuvântului. În ceea ce priveşte notorietatea, mulţi aspiră la ea, dar puţini sunt cei care reuşesc să o cucerească. Nu este uşor să găseşti formula miraculoasă a succesului. Scriind, autorul se exprimă pe sine, dar trebuie să se gândească şi la preferinţele cititorilor. Fără aceştia, cartea nu există. Rămâne un simplu obiect uitat pe un raft prăfuit. Ea se trezeşte la viaţă abia după ce lectorul mai mult sau mai puţin avizat începe să o răsfoiască. Lunga hegemonie a romanului se explică prin preferinţele cititorilor. Avem cazul lui Liviu Rebreanu, care a abandonat ideea de a elabora o suită de nuvele pentru a descrie Răscoala din 1907, pentru că cititorii preferau romanul, proza scurtă fiind ignorată. Întrebarea obsedantă a timpului era „De ce nu avem roman?“ A ţine cont de preferinţele cititorilor nu înseamnă neapărat un compromis. Operele cu adevărat valoroase reuşesc să cucerească interesul publicului. Există însă diferenţe foarte mari între a scrie poezie, proză şi a face critică literară. În calitate de profesor şi de exeget, multe dintre cărţile mele s-au născut din necesităţi didactice şi s-au adresat, cu predilecţie, studenţilor. Acest lucru nu vrea să spună că subiectele abordate nu m-au pasionat. Scrisul a constituit întotdeauna o fascinantă iniţiere într-un anumit domeniu pentru că se baza pe nişte lecturi temeinice. Criticul literar trebuie să fie, înainte de toate, un foarte bun cititor.

3. În ceea ce priveşte condiţia vitregă a literaturii contemporane, nu ştiu în ce măsură putem vorbi despre o criză. Niciodată nu s-a scris atât de mult. Nu trebuie uitat faptul că momentele de criză au generat întotdeauna noi valori. Iată de ce nu cred în moartea literaturii.