Adrian Lesenciuc

Reflecţii estetice despre capra vecinului

1. Nu mi-am propus să mă las de scris, dar aş fi făcut-o dacă nu aş fi depăşit anumite praguri autoimpuse. Prima dată a fost în 2008. Aveam treizeci şi trei de ani, semnasem contractul cu Editura Minerva pentru apariţia romanului Moartea noastră cea de toate zilele, propunerea editurii era foarte generoasă şi am considerat că nu mă pot întoarce la condiţiile anterioare de editare, tipărire şi difuzare. În ciuda faptului că mă bucurasem anterior de un oarecare succes ca receptare, am hotărât să schimb ceva. Am continuat să scriu, dar am considerat că e foarte important să nu public decât în condiţii de editare oarecum similare celor oferite de Editura Minerva. Au urmat ani buni în care nu am publicat nimic. Am optat pentru această tăcere până la contractele cu Editura Cartea Românească. Privind această decizie acum, de la suficientă distanţă, constat că am făcut bine şi că, încercând să îmi impun un prag minimal, am putut creşte valoric. Şi azi sunt cumva în pragul unei decizii similare, odată ce un prim roman a fost publicat în străinătate şi a fost foarte bine primit în Franţa. Pretenţiile faţă de mine au crescut şi nu voi coborî aceste standarde. Dacă nu voi face faţă, mă voi lăsa de scris. Nu scrierea în sine constituie obiectul renunţării, ci capacitatea de a evolua, pe care nu o măsor în receptare critică, în indicatori ai pieţei de carte, în deschidere spre orizonturile altei limbi. Nu ţin atât de mult la ceea ce scriu, pe cât ţin ca ceea ce scriu să parcurgă, cumva, standardele pe care mi le impun în raport cu propriile aşteptări. Prin urmare, nu caut să impun un nume, ci să verific dacă ceea ce scriu merită locul în literatură. Sunt gata să renunţ dacă ceea ce scriu nu e mai bun decât ceea ce am scris deja şi nu îmi pun problema gloriei postume.

2. Există, cred, mult mai mult narcisism în literatură decât generozitate. Altfel nu ar exista această goană nebună după un fel de recunoaştere, pe care nu o pot lua în considerare: premiile literare. Eu scriu pentru a oferi publicului o altfel de lume, sunt critic faţă de mine însumi, apreciez critica pe care o aduc ceilalţi textelor pe care le public, am proiecte literare consistente, lucrez mult la o carte, chiar dacă am deschise şantiere multiple în paralel şi încerc, pe cât posibil, să mă îndepărtez de narcisismul premiilor.

3. Literatura română alunecă dacă îşi devine suficientă sieşi. Există această tendinţă, din păcate. E o dispută incorectă pe premii, pe locul în istorii literare şi în manuale – în ciuda faptului că manualele şcolare au devenit anacronice –, pe diferite forme de canonizare in situ, în care nu cred. Nu resping ideea de canon literar, ci, din contră. Dar nu cred în canonizarea din timpul vieţii. Dacă nu ar exista narcisismul scriitorilor, probabil că spiritul critic ar ajuta literatura să se elibereze de lest şi să îşi ia zborul. Dar, în loc să vedem cât de sus a putut ajunge literatura română prin opera lui Mircea Cărtărescu, de pildă, ori prin cea a Anei Blandiana, prin Matei Vişniec sau prin alţi scriitori care se bucură de o largă recunoaştere internaţională, preferăm să închidem ochii şi să punem, în evenimentele literare de la noi, în presa literară chiar, semnul egalităţii preluat sau impus din anii comunismului, un semn al egalizării în jos, între aceşti scriitori şi alţii, care nu sunt într-o evoluţie firească a propriei opere, ci care vor să culeagă gloria, în unele cazuri de la primul volum şi fără să fie nevoie să mai facă altceva. Reprezentăm, în continuare, o literatură care cultivă enorm de multă poezie şi care propune numeroase premii naţionale de poezie (mult mai multe decât în Occident) în comparaţie cu cele din proză, o literatură care premiază doar opera omnia şi opus primum, în timp ce scriitura matură nu e nicidecum evidenţiată, o literatură autosuficientă sieşi prin această închidere în buclă şi prin opacitate la modelele literaturi vii din afara limbii române, chiar dacă avem numeroase traduceri de foarte bună calitate. Nu mă demobilizează marginalizarea literaturii, dar mă îndeamnă să cred că singura şansă este de a accesa literatura fără graniţe lingvistice şi de a abandona ideea menţinerii într-o literatură închisă ideologic, prea plină de sine, care se debarasează de propriile vârfuri.