Kocsis Francisko

1. Ei, da, am şi făcut-o pentru destul de îndelungă vreme… Mai precis, 11 ani. Acum ştiu, pentru că am verificat în Bibliografia revistei Vatra (ce bine că am la dispoziţie un astfel de instrument!). Am mai fost întrebat, dar atunci am răspuns aproximând, ţineam minte că ultima oară am publicat în 1986, dar cred că acesta a fost anul în care am luat decizia de a renunţa la scris, pentru că am descoperit că ultimele texte, două haiku-uri de care nu-mi mai aminteam, au apărut în 1987. În 1986, am făcut o selecţie de poeme pentru Editura Dacia din Cluj, cu titlul Alkahest, schimbat apoi în Pădurea de trandafiri sălbatici, de unde am primit o scrisoare elogioasă prin care eram anunţat că volumul va fi publicat foarte curând (păstrez şi acum scrisoarea din 25 martie 1987, semnată de V. Rebreanu şi Ştefan Damian). A fost ultima licărire de speranţă, stinsă foarte repede, după o vizită în oraşul acelei speranţe. În locul scrisului, m-am dedicat în întregime unei alte pasiuni, rebusul şi cuvintele încrucişate, pe care le practic şi acum, mai puţin insistent, e adevărat, dar cu aceeaşi plăcere şi satisfacţia găsirii unor soluţii inefabile. După 1990, am fost vreme îndelungată redactor-şef al mai multor publicaţii de integrame şi rebograme, până să fiu din nou acaparat de magia literaturii. În aceşti unsprezece ani am mai publicat o singură dată traduceri din poezia lui Lászlóffy Aladár, în revista pe care am scos-o în 1990 cu câţiva prieteni, Carul mic. Ce a declanşat această decizie? S-au adunat prea multe decepţii în anii aceia, simţeam că sunt respins, marginalizat, amânat, refuzat, în subconştient s-a furişat inclusiv gândul că nu am chemare pentru poezie, că mi-am făcut iluzii şi fug după cai verzi, că generaţia mea a plecat la drum fără mine, că n-o voi mai putea ajunge din urmă niciodată, mai ales că unii dintre cei cu care mă simţeam solidar publicau a doua sau a treia carte şi începea să se închidă cercul, revistele şi editurile erau puţine, opţiunile lor afirmate, era foarte greu, spre imposibil, să mai deschizi o breşă, mai cu seamă că, în târgul nostru, nu şi-a asumat nimeni rolul de mentor al tinerei noastre generaţii. Atunci am simţit că mi s-au închis toate uşile, şi eram destul de orgolios ca să nu bat a doua oară acolo unde nu mi s-a deschis ori mi s-a trântit uşa în nas. Cred că acest orgoliu mi-a dat brânci şi m-a exclus peste un deceniu din acest miraj. După ce am tăiat toate legăturile cu mediul acesta, inclusiv cu o bună parte dintre literaţii târgului, am strâns toate dosarele cu poezii (celebrele dosare cu şină), carnetele cu versuri, crochiuri, expresii, metafore, caietele cu proze scurte şi tabletele cu care am colaborat la emisiunea culturală a studioului de radio, le-am pus într-o cutie de carton şi le-am exilat în pivniţă (pentru totdeauna, credeam atunci), acolo unde se afla, de mai multă vreme deja, caietul de matematică în care îmi aşterneam notele care deveniseră acide, amare, caustice la adresa mea, a lumii, a vremurilor în care trăiam (din caietul acesta am selectat însemnările care au fost publicate în Arta de a evita necazul). Revenirea n-a fost uşoară, am povestit asta într-o evocare. Pe scurt, m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu domnul Moraru, redactor-şef al revistei Vatra (deşi eram în acelaşi oraş, nu ne-am intersectat timp de zece ani), care mi-a cerut să-i dau un grupaj pentru revistă şi m-a invitat să reiau legăturile cu publicaţia, pentru că „acum lucrurile s-au schimbat“. I-am promis cu jumătate de gură că-i voi da grupajul, deşi trebuia să refuz fără echivoc. Dar destinul nu joacă la zaruri, nu trişează, aşa că ne-am întâlnit şi a doua oară, la foarte scurtă vreme, şi mi-a reamintit promisiunea făcută. Nu mai aveam încotro, am scos cutia din pivniţă, am revăzut vechile poeme şi am ales vreo şase, şapte poezii. În deceniul acesta, exceptând notele din caietul de matematică, duse până în decembrie 1989, n-am mai scris nimic. Dar virusul s-a reactivat repede, neaşteptat de repede şi viguros. În scurtă vreme, am început să scriu din nou, am pregătit volumul de debut, după care n-a mai fost cale de întoarcere. După perioada de gazetărie, am intrat în redacţia revistei şi am încercat să recuperez ce se mai putea. De multe ori am sentimentul că deceniul acesta de absenţă s-a transformat, într-un fel, în trambulină.

La partea a treia a întrebării, infima mea parte sceptică deschide gura, dar nu-i dau cuvântul. Spun tot eu: înainte de cea postumă, să avem parte şi să ne bucurăm – dacă se poate şi merităm – de recunoaşterea antumă.

2. Cunosc atât de multe păreri, foarte caustice unele, despre statutul scriitorului – cu unele sunt parţial de acord –, încât am mici ezitări când trebuie să răspund la o astfel de întrebare. Mai întâi, pentru că nu cred că ar exista o noţiune atât de cuprinzătoare, încât să exprime toate nuanţele care îi fac portretul. Da, există şi o doză de narcisism în actul scrisului, există şi generozitate, dar pentru mine este, înainte de orice, o necesitate, mai întâi a cunoaşterii de sine, pentru sine şi pentru ceilalţi, şi apoi o formă a modelării de sine, o rigoare a disciplinării cum nu-ţi poate oferi ori pretinde nicio şcoală ori cazarmă din lumea asta. Cunosc oameni pentru care scrisul e terapie, singura care îi ţine departe de casa de nebuni. Alţii pentru care scrisul e distracţie. Şi unii pentru care e singura formă de iubire. Aproape că-mi vine să repet zicala: câte bordeie…

Preţul notorietăţii? Hm… Există scriitori care nu s-ar da în lături de la o mie de compromisuri pe zi pentru a dobândi celebritate, numai că ea nu este rezultatul unor astfel de concesii făcute virtualilor săi buchisitori. Scriitorul lucid ştie cărui public se adresează şi cât de numeros este el şi alege un segment căruia încearcă să-i cunoască preferinţele, nivelul cultural, aşteptările şi, nu în ultimul rând, vanităţile. Cititorul simte nevoia de a fi preţuit de către cel pe care îl citeşte. Şi există o mie de feluri de a arăta această complezenţă. Dar asigură toate acestea notorietatea?

Să-l ocolim pe drumul acesta pe critic? Nu pune şi el umărul la dobândirea ei? Sau editorul? Care sunt criteriile după care se ghidează? Nu e deloc simplu, ca la urmă, să-ţi dai seama că notorietatea nu e întotdeauna pentru cine se pregăteşte… (câţi laureaţi ai premiului Nobel au reuşit să-şi păstreze notorietatea?)

Eu nu cunosc gustul publicului luat aşa, la modul general, poate doar al unui grup restrâns al acestui public eterogen, ca atare, nu ţin seama decât de gustul meu. Eu aparţin unui grup care împărtăşeşte anumite gusturi, ele ne apropie şi ne dau sentimentul că lucrurile pe care le facem nu sunt zadarnice. Ştiu că n-ai cum să fii pe gustul tuturor… şi nu numai în literatură.

3. N-a fost niciodată altfel, „nedreapta marginalizare“ nu-i decât soarta literaturilor mici, nu numai a noastră e în situaţia asta. Vecinii noştri, a căror literatură o cunosc foarte bine, se plâng de un tratament similar, deşi sunt mult mai bine cunoscuţi, au atins şi pragul nec plus ultra prin Kertész, dar tot nemulţumiţi sunt. Şi au dreptate să fie, de ce nu? La fel şi noi. Dar văicăreala nu rezolvă nimic, asta e sigur. Am constatat că nici finanţarea traducerilor n-a avut rezultatul scontat. Poate nu s-a tradus ce trebuia, nu s-a cunoscut îndeajuns de bine mediul în care se disemina ceva pe gustul nostru, nu al celor transformaţi în public-ţintă. Poate alte cărţi ar fi fost mult mai bine primite, mai apreciate. Singura problemă pe care o am cu asta, vorba vine, e că operele traduse nu sunt alese de traducători nativi ai marilor literaturi (care mai au traducători pentru literaturile mici), care să fie buni cunoscători ai limbii şi literaturii din care transpun, ci tot de-ai noştri, pe criterii absconse, duse până la tipar şi abandonate într-o lume care le tratează ca pe nişte obiecte străine. Soluţii n-au găsit nici alţii. Îmi aduc aminte de ideea unui profesor universitar din Szeged, care milita (se mai poate folosi acest cuvânt, nu?) pentru cunoaşterea vecinătăţilor literare, culturile mici să se cunoască între ele, să se traducă reciproc şi să mai domolească deificarea, venerarea oricărei cărţi scrise în limbile sutelor de milioane, să lase spiritul critic să constate şi să cunoască reala valoare, nu întotdeauna atât de mare precum se crede. Trecutul ne oferă destule exemple în acest sens, dar ce folos? Dar adevărul e că mă preocupă prea puţin, spre deloc, aspectul acesta, eu vreau să scriu bine, să fiu bun în limba mea, pentru vorbitorii acestei limbi. E singurul lucru care contează, e mai presus de orice altceva. Şi poate e singura cale spre alte zări.