Gheorghe Săsărman

München, 10 mai 2024

1. La vârsta mea (am 83 de ani) e oarecum firesc să te confrunţi şi cu ideea de a renunţa la scris, fie şi pentru cazul că o posibilă deteriorare a sănătăţii te-ar împiedica, într-un fel sau altul, să te dedici unor proiecte literare. Numai că ar fi o renunţare silită şi nu cred că la asta se referă întrebarea, ci la decizia ca, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să pui capăt chiar preocupării de care eşti convins că dă sens propriei tale existenţe. Cred că un scriitor ar putea-o face doar dacă şi-ar găsi o cu totul altă raţiune de a fi sau dacă şi-ar pierde orice interes pentru viaţă. Recunoaşterea postumă? Ca să te bizui pe ea, ar trebui să te socoteşti cel puţin genial – şi eu n-am asemenea pretenţii.

2. Poate că literatura are câte puţin şi dintr-una, şi din cealaltă. Pentru mine însă ea este în primul rând modalitatea de a mă manifesta ca participant la viaţa colectivităţii. Notorietatea are desigur ceva şi cu fenomenul bestseller şi, în acest sens, şi cu gustul publicului (deşi există aici o condiţionare reciprocă). Tirajele modeste ale cărţilor mele sunt cel mai bun răspuns la întrebarea dacă scriu ca să fiu pe gustul publicului: eu zic, dimpotrivă, că scriu fiindcă îmi place să cred că am ceva de spus.

3. Nu sunt în măsură să judec dacă există o marginalizare aparte a literaturii române contemporane, dar cred că de la o vreme se pune într-adevăr mai puţin preţ pe literatură în general, şi nu numai în România. Se citeşte mai puţin, mai ales tinerii sunt captivaţi de alte medii şi e tot mai răspândită părerea că scrisul nu-i mare scofală, ci oricine e în stare să scrie. Sigur că această evoluţie nu are de ce să mă bucure, dar nici nu pot spune că m-ar demobiliza: o iau la cunoştinţă şi îmi văd de drum. Soluţia? Mă tem că e foarte greu să te împotriveşti spiritului vremii şi că singurul mod de a te opune marginalizării literaturii, ca autor, este să-ţi dai silinţa ca în fiecare nouă carte să pui tot ce ai mai bun.