Alexandru Ruja

1. Nu mi-a trecut niciodată prin gând acest lucru. Fac critică literară încă din perioada studenţiei, când am publicat primele recenzii şi cronici în revista Orizont din Timişoara. Dacă într-adevăr scrisul este chemare, pasiune, dăruire, este imposibil să renunţi, indiferent de greutăţile inerente apărute pe parcursul unei vieţi, de distorsiunile existenţiale pe care curgerea inevitabilă a anilor le produce, de momentele de cumpănă etc. Nu ştiu exact situaţia pentru un poet sau prozator, dar pentru un critic literar existenţa în proximitatea unei reviste, colaborarea la o revistă este esenţială. Aşa că, în perioada studenţiei lucrurile au fost mai simple. Dar, cum nu am fost un favorizat al sorţii, a trebuit să urmez calea „repartiţiei ministeriale“, distanţându-mă de Timişoara şi de revista Orizont. Dar numai „fizic“, nu şi literar. Am continuat să citesc şi să scriu, să fac critică literară, să trimit „de la distanţă“ cronici, recenzii, articole revistei Orizont. Nu am avut niciodată intenţia de a renunţa. Poate că au existat sincope de timp, mai mari sau mai mici, dar nu renunţare. Trebuie să amintesc aici generozitatea unui om, care a condus mai mulţi ani revista Orizont în calitate de redactor-şef, prozatorul Ion Arieşanu, care, dacă pauzele mele erau prea mari, îmi scria solicitându-mi articole, comentarii critice pentru rubrica „profiluri literare“ etc. Odată cu revenirea în Timişoara, după 1989, lucrurile au intrat într-o altă normalitate.

Fiind o hotărâre de profundă intimitate, de accentuat caracter personal şi personalizat, este dificil de spus ce ar putea declanşa decizia renunţării la scris la un scriitor pentru care chiar scrisul înseamnă sensul vieţii însăşi.

Recunoaşterea, atât antumă, cât şi postumă, trăieşte într-o mare relativitate.

2. Chiar o simplă panoramare a literaturii arată că există ambele atitudini, în grade diferite.

Preţul notorietăţii poate să fie un anumit compromis. Aş face o diferenţiere între notorietate şi prestigiu. Pentru un critic literar (ca şi pentru un poet sau prozator, de altfel), prestigiul este mai valoros decât notorietatea. Prestigiul se câştigă greu, în timp, şi se poate pierde uşor. Notorietatea ţi-o poate da şi o funcţie pe care o ocupi (inclusiv în breasla noastră scriitoricească), o mediatizare excesivă, prestigiul ţi-l dă doar activitatea desfăşurată, în cazul în discuţie, în critica literară. Notorietatea poate fi erodată de timp, de pierderea funcţiei, de diverse întâmplări aleatorii, de lipsa susţinerii mediatice, prestigiul – nu. Se pot da exemple de scriitori, critici literari, chiar dintre cei care nu mai sunt, al căror prestigiu s-a păstrat – ne întoarcem, adeseori la ei –, dar a căror notorietate s-a diminuat.

Nu scriu pe gustul publicului, dacă acest lucru înseamnă să evaluez pozitiv o carte fără valoare, dar care are un anume „succes“ de public. Scriu, însă, pe „înţelesul“ publicului, adică inteligibil, clar, mai mult solar decât neguros, cu o anume bucurie a exprimării şi fără încrâncenare. Ca să se poată apropia de o operă literară, să-i înţeleagă valoarea, cititorul trebuie „să înţeleagă“ textul critic referitor la acea operă literară. Textul critic labirintic, întortocheat, abscons nu-l ajută pe cititor să înţeleagă şi să se apropie de opera literară şi nici nu înseamnă o decodificare mai exactă a acesteia.

3. Nu am un răspuns tranşant la problema aşa-numitei marginalizări a literaturii române contemporane. Despre raportul central/marginal, în cazul literaturii, se poate discuta mult, se pot nuanţa reperele (marginal faţă de ce?). Cred că poziţia scriitorului în plan social, vizibilitatea sa s-au diminuat, nu însă valoarea şi importanţa sa.