Dan Gulea

1. Nu prea m-am gândit la renunţarea la scris, pentru că a scrie înseamnă a intra în dialogul pe care îl începe întotdeauna cititul – cine şi-ar dori o lume a tăcerii, fie ea şi poetică, fie ea şi de aur, fie ea şi filosofică? Iar o asemenea renunţare la scris ar putea fi declanşată, în primul rând, de evenimente exterioare, independente de propria voinţă.

Recunoaştere postumă? Nu ştiu, am înţeles că, de obicei, li se întâmplă altora.

2. Literatura nu este a extremelor – doar a unei extreme – doar într-un singur fel şi este evident că notorietatea nu ar trebui confundată cu valoarea – deşi, în lumea de azi, a ecranelor, a reţelelor şi reţetelor, de prea multe ori se face tipul acesta de identificare.

3. Pentru început, să definim puţin termenii: literatură contemporană – literatură scrisă după 1990, o definiţie, cred, suficient de laxă.

Astfel, observaţia despre marginalizarea literaturii române contemporane, în momentul în care se vede o puternică şi autentică, reală dezvoltare a literaturii noastre, în toate genurile, are nevoie de o contextualizare. Astfel, în comparaţie cu alte domenii, punând la socoteală şi lumea publicitară, şi lumea virtualului, cu un cuvânt, luând în consideraţie cultura populară – poate că literatura nu ocupă prim-planul actualităţii –, dar acesta este modul său de a fi (am fost mereu circumspect faţă de modelul unei figuri paternaliste, supraexpuse, care să ordoneze cumva şi celelalte domenii ale activităţii: exemplele de scriitori-politicieni, de scriitori care anturează sau au anturat politicienii nu sunt printre cele mai fericite, chez nous).

Pe de altă parte, o anumită coerenţă a programelor şcolare – pentru că de aici începe mai totul, de la şcoală – ar putea aduce mai multe identităţii naţionale: în urmă cu anii cincizeci, scriitori contemporani precum: Nichita Stănescu, sau Marin Sorescu, sau Marin Preda erau în manualele şi programele şcolare preuniversitare, intrau astfel în ceea ce se numeşte „cultură generală“, opera lor putea fi subiect de examen. Astăzi, tot opera aceloraşi scriitori ar putea fi subiect de examene – pentru că nu a mai pătruns nimic în această jumătate de secol în aerul rarefiat „prin sinteză“ al programelor şi al manualelor avizate – cel puţin în lista „scriitorilor canonici“, cum sunt numiţi, într-un limbaj similireligios, autorii „obligatorii“, listă care se încheie cu cei menţionaţi mai sus. Singura diferenţă este că aceşti autori nu mai sunt (percepuţi drept) contemporani. Practic, literatura română contemporană nu există în şcoala noastră cea de toate zilele, una dintre cele mai grave erori ale administraţiei noastre. Singurele forme de prezenţă ale literaturii române contemporane rămân la dispoziţia unor iniţiative nesistemice, independente.