George Vulturescu

1. …În cazul meu, n-a fost zi din viaţa trăită în care să nu mă gândesc că mâine nu voi mai putea scrie… Nu ca o „decizie“, ci ca un dat al sorţii: am mai scris despre asta – la vârsta de 6 ani am avut un accident (în curtea unui vecin din sat…) în care mi-am pierdut vederea ochiului stâng… De atunci, îngrijorarea mea – că într-o zi s-ar putea să nu mai văd, dar această spaimă îmi declanşa şi motiva, zilnic, scrisul… Am avut discuţii, pe această „temă“, cu con-judeţeanul meu, poetul şi prozatorul de excepţie, Radu Sergiu Ruba (el e născut la Ardud şi a copilărit la Răteşti, peste deal de satul meu). El nu scrie niciodată despre faptul că e orb – nu mai are spaima aceasta şi râde de mine: „Tu nu eşti orb, eşti doar chior: de ce tot scrii despre „Ochiul Orb“? (E vorba despre volumele mele: Tratat despre Ochiul Orb, 1966; Grota şi literele, 2013; Negură şi caligrafie, 2014; Maladiile lămpilor, 2019; Printre vânătorii de orbi, 2021…). Răspunsul meu i l-am dat, brusc, într-o zi: „Pentru că eu, dragă Radu, mai Văd, dar mi-e frică, mă îngrozesc că într-o zi s-ar putea, din cauza eforturilor de a scrie, să nu mai văd…“

2. Astfel, nu un „act de narcisism“ este scrisul meu, ci un act de autoapărare, o luptă-pe-lumină cu fantomele spaimelor mele… „Postumitate“, „notorietate“, „gustul publicului“ au alt înţeles pentru mine: aici, în Nordul meu, în provincie unde trăiesc, fac cultură şi scriu… Aici eşti obişnuit cu o altă temporalitate decât aceea a marilor oraşe unde viaţa literară este determinată de grupări canonizate după apartenenţa la „grupul X“, după „lista“ redacţiei Y… Aici ţi-au crescut, de mult, solzii singurătăţii: nu mai pot muşca din tine îngrijorările tribale ale decernării unor premii sau ale lipsei de reacţie din partea unor critici cu care n-ai fost coleg la căminul studenţesc din Z…

Scrisul este aici şi lege morală, şi cerul înstelat…

3. Da, trăim o „criză“ a „marginalizării literaturii“ – din cauze sociale, dar şi pentru că nu ajung cărţile tale să fie citite de… cinstitele jurii (de ani de zile aceleaşi, parte din „sistemul“ uniunilor de creaţie). Desigur că nu te dai la înjurături şi proteste pe internet sau prin foi obscure: Nordul provinciei tale în care scrii ţi-a dat, o dată cu solzii tari ai singurătăţii, şi o demnitate a LOCULUI tău – pietros, ca şi bucata de ogor a lui Titir (vezi: Paludes…), dar care are puterea lui, anteică… Nu e loc aici de „demobilizare“, de pierderea încrederii în harul tău: energetica locului tău (calidum innatum) nu se poate dărui prin intermediul premiilor, nici nu se poate lua prin votul juriilor PR… Despre rostul dialogului cu publicul şi soluţii de ieşire din criză?… Ca ardelean, de pe „graniţa de Nord-Vest“, simţi conştiinţa acestui loc augural în care ai un dialog mai înalt, o „misiune“ cu cei care s-au îngropat înaintea ta aici, cu cei care vor veni, pe care îi provoci, prin scrisul tău, să vină într-o continuitate din care faci parte fără să ştii…