Radu Ciobanu

Da, m-am gândit. S-a întâmplat de mai multe ori în ultimii zece ani, adică după ce am împlinit 80. Au fost, şi probabil vor mai fi, momente de oboseală, de depresie fizică sau morală, când se insinuează un sentiment dezarmant al zădărniciei. Îmi ziceam că e decent să te retragi la timp şi că ar fi cazul s-o fac. M-am convins însă că asta e valabil pentru funcţiile publice, administrative, culturale, politice. În arte nu merge. Actorul cade pe scenă, scriitorul la masa lui de scris. Nu abandonează. Mi-a secat filonul epic, dar întotdeauna există ceva ce simţi că trebuie scris şi, până mă ţin puterile, scriu. Evit generalizările şi ţin să precizez că nu vorbesc decât în numele propriei experienţe. Literatura este arealul existenţei mele, iar scrisul nu e nici narcisism, nici generozitate (?), ci modul meu de existenţă, în afara căruia mă simt pierdut, dezorientat, frustrat, agresat. De aceea, de la o vreme, nici n-am mai acceptat vreo „slujbă“, consacrându-mă ca scriitor, cu toate riscurile inerente unei astfel de decizii pe care anturajul a considerat-o o nebunie. Singura fiinţă care mi-a stat alături a fost Nicoleta, soţia mea.

Nu scriu pentru un public anume sau pentru gustul cuiva, ci pentru mine şi pentru „departele meu“, cum îi zicea C. Noica. E o prezenţă virtuală pe care o percep ca pe o certitudine, aşa cum îmi percep destinul de scriitor, ca pe o misiune încredinţată de o entitate enigmatică. E ceva asemănător cu ceea ce spunea odată dna Ana Blandiana într-un interviu, anume că atunci când scrie, în clipe de graţie, are senzaţia că e asistată. Ideea e că nu suntem singuri. „Departele meu“ îmi asigură şi prezenţa în posteritate. Peste x ani, el nu-l va citi pe criticul care a scris despre cartea mea, ci va da peste ea din întâmplare şi, citind-o, poate se va bucura. Şi e mare lucru să faci unui om o bucurie prin ceea ce ai scris. Asta înţeleg prin posteritate, cu atât mai mult cu cât peste x + n ani, nimeni nu va mai citi. Cât despre notorietate, ea e considerată în general în sens pozitiv. Dar notorietate înseamnă faimă, iar faima poate fi onorabilă sau detestabilă. În ambele cazuri, ea depinde de modul în care e percepută prezenţa profesională şi socială a scriitorului. E mai curând o chestiune de etică.

Ca scriitori, nu suntem numai martorii, ci şi victimele marginalizării literaturii române. Din indolenţă, ignoranţă sau obscure interese, se petrec lucruri indezirabile, precum, bunăoară, dezechilibrul dintre importul şi promovarea literaturii străine şi – cu excepţia câtorva strategic plasaţi – absenţa oricărei protecţii sau promovări a scriitorului român. Acesta e un caz. În general însă, nu cred că marginalizarea trebuie privită în termeni de vinovăţie a cuiva. Ea nu e nedreaptă, ci un fenomen obiectiv şi global care a venit firesc, realmente aluvionar, laolaltă cu performanţele tehnologiei, aflate acum la apogeu prin apariţia inteligenţei artificiale, care va da lovitura de graţie la ce a mai rămas din tot ce a fost. Şi, totodată, prin îndepărtarea de spiritualitate, de transcendent, prin blocarea percepţiei sacrului. Totul a început în secolul XIX, odată cu revoluţia industrială şi cu entuziasmul consecutiv din faţa progresului spectaculos în atmosfera cărora nu au fost luate în calcul consecinţele pe termen lung, ceea ce a dus la generalizarea sindromului ucenicului vrăjitor. Omenirea nu mai poate stăpâni ceea ce născoceşte. Suntem în etapa când şi literatura, şi nu doar „cea română“, e excedată de amalgamul haotic al întâmplărilor care se petrec în cyberspaţiu.

Nu văd nicio soluţie de a ieşi din această situaţie. Acesta e „crugul vremii“. Implacabil. Dar asta nu mă demobilizează, întrucât, în orice condiţii, îmi văd de ceea ce, cum ziceam, consider a fi menirea mea de a apăra prin scris, cât mai pot, valorile lumii din care vin.