Sonia Elvireanu

1. Nu poţi renunţa la scris. Scrisul este împlinire interioară, factor de echilibru psihic şi mental. Şi un mod de existenţă care te scoate din cotidian, te eliberează de prejudecăţi, servituţi, îndatoriri, te duce în afara timpului cronologic, într-o atemporalitate a imaginaţiei creatoare. Eşti într-un timp al descoperirii şi revelaţiei în relaţia cu tine însuţi, cu lumea, cu Dumnezeu, cu singurătatea, cu scrisul tău. Te descoperi în primul rând pe tine în multiple feluri, percepi şi înţelegi realitatea altfel, ai acces spre zone de cunoaştere pe care nu le ştii, le afli prin scris. Te conectează la o sursă nebănuită de inspiraţie, te învaţă că există taine pe care nu le poţi descifra, doar intui, că raţiunea nu e totul. Scrisul te menţine într-o stare de dinamism intelectual care înalţă spiritual, fereşte de uzura cotidiană.

Un scriitor nu poate renunţa la scris doar dacă intervine ceva care îi dă peste cap existenţa: eveniment tragic, accident, viciu, boală, depresie, degradare biologică. Cred în recunoaşterea postumă. Cauzele care împiedică consacrarea în timpul vieţii pot fi: regimul politic totalitar, boala, moartea prematură, nepublicarea operei, marginalizarea, subaprecierea, rivalitatea (Mihail Bulgakov, Emily Dickinson, George Orwell, John Keats).

2. Literatura nu e act de narcisism, ci de generozitate. Investeşti suflet, timp, sacrifici o parte din existenţa ta pentru a recrea lumi, timpuri şi spaţii, oameni pierduţi, experienţele prin care ai trecut, poveşti de viaţă, epoci şi mentalităţi. Când scrisul este rodul harului, nu al orgoliului, scriitorul nu caută notorietatea. Însă scrisul său poate avea succes la public fără ca el să caute dinadins aceasta. Există un succes de librării în cazul unor personalităţi din diferite domenii care publică jurnale, memorii, corespondenţă. Notorietatea e rezultatul publicităţii, circulaţiei cărţilor în mai multe limbi prin intermediul traducerilor, unor premii naţionale şi internaţionale, conferite de jurii literare consacrate.

Nu mă gândesc niciodată la public când scriu, dar lucrul acesta nu trebuie să vexeze publicul. Asta înseamnă pentru un scriitor că nu urmăreşte succesul imediat, ci îşi menţine libertatea de creaţie, creează fără constrângeri. Când scriu nu am în vedere publicarea unei cărţi. Timpul în care se înfiripă textul, poem ori proză, e preţios, e trăire în lumi paralele, reale ori imaginare, călătorie în timpuri şi spaţii locuite cândva prin regresie în memoria afectivă ori în universuri imaginare prin conectarea la inconştientul colectiv şi oniric. Ceea ce scriu vine în flash-uri de inspiraţie ca şi cum ceva nevăzut ar vrea să se manifeste prin limbaj într-un text, în poezie şi proză. Descopăr în ele o conexiune cu realul, o emoţie trăită cândva care se scrie altfel, dar nu e retrăire, nici reconstituire. O realitate nebănuită se înfiripă de la un grăunte dacă dai frâu liber imaginaţiei. Alteori simt nevoia să prind o stare, un peisaj, un eveniment tulburător din cotidian, o emoţie, o întâmplare, o culoare, o tensiune neînţeleasă. În limbaj totul se limpezeşte, dar se încarcă totodată de semnificaţii nebănuite. Dăruieşti viaţă cunoscutului/necunoscutului, experienţe personale/colective pentru a-i face pe alţii să înţeleagă complexitatea vieţii, să le deschizi ochii asupra a ceea ce nu ştiu, dar există în realitate, să le oferi cunoaştere, subiecte de meditaţie.

3. Nu cred în marginalizarea literaturii române contemporane. E o falsă impresie datorită concurenţei cu lumea virtuală, va rezista cât timp suntem oameni, ne păstrăm luciditatea şi însuşirile umane, nu acceptăm ca inteligenţa artificială să substituie omenescul cu o tehnică de scriere artificială. De vină e şi contextul actual al globalizării, factorul economic care subordonează cultura. Se poate vorbi de marginalizare comparativ cu marea literatură universală. În acest caz, e vorba de necunoaşterea literaturii române, fiindcă e scrisă într-o limbă mai puţin cunoscută, nu în limbile de largă circulaţie internaţională. Problema e a traducerii literaturii române contemporane şi a promovării ei în străinătate. Un mare scriitor consacrat în ţara lui are toate şansele de recunoaştere într-un spaţiu mai larg. Dar e nevoie de implicare, pasiune, convingere în susţinerea lui, nu doar de traducere. Uneori un scriitor îşi dobândeşte notorietatea în străinătate, scriind în altă limbă: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Alteori un traducător şi comentator al operei sale îl poate consacra, ca pe Edgar Allan Poe, scriitorul american impus de Charles Baudelaire, prin traducere în franceză şi articole critice de promovare a operei sale.

Scriitorul nu se lasă demoralizat de contextul istoric, el continuă să respire altfel prin scris.