SIMONA-GRAZIA DIMA, AMINTIREA TINEREŢII SPIRITUALE

Toată viaţa am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului, marcat ireversibil de tragedia comunistă din copilărie şi apoi de cea a dictaturii şi a dosarului de Securitate, care m-a urmărit peste tot unde am ajuns şi unde am lucrat, nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume, trăind prin internate şi gazde, am ştiut că nimic nu e al meu, nu mă pot ataşa de nimic, nu am putut ţine legături statornice de rudenie, sînt un străin în propria mea viaţă şi în propria mea ţară. Acum, cînd mi-am cam încheiat socotelile cu Bucureştiul, aş vrea să mă întorc în Maramureş, dar voi fi şi acolo – cu siguranţă – mai străin decît sînt acum în Bucureşti, sau oriunde în lume. Doar lumea spiritului şi Împărăţia Cerului sînt singurele refugii din viaţa mea unde nu m-am simţit niciodată străin şi unde mă voi întoarce cu bucurie pentru totdeauna.

Ion Zubaşcu

Poetul şi extrem de sensibilul eseist Ion Zubaşcu mi-a fost bun prieten şi vecin devotat. Uneori simt o acută nostalgie la gândul că nu am răspuns mai des invitaţiilor sale de a participa împreună la varii evenimente culturale, deşi motivul era numai stresul neîntrerupt şi intens: munca mea la revista unde lucram, adăugată activităţii de secretar general în biroul Centrului PEN-Român şi celei de colaborator cu poeme, eseuri, critică la multe publicaţii. Chiar şi aşa, însă, resimţeam clipele petrecute într-o cafenea liniştită de la parterul unui bloc din zona noastră, într-o plimbare prin parcul de lângă noi sau prin săli de expoziţie, ca pe nişte oaze, revigorante emoţional, ale unui schimb permanent de idei degajând solidaritate umană şi intelectuală. Mi-a fost mereu aproape cu gândul, hărăzit cu o delicateţe, a gestului şi a atitudinii, rar întâlnită. Nu voia să împovăreze pe nimeni cu propriile frământări şi probleme, unele realmente complicate. De pildă, îmi enumera riscurile criticării severe a unor prelaţi ortodocşi, în publicistica practicată de el cu exces pasional. Era obsedat de erorile ierarhilor respectivi, învinuiţi cu asprime, în discursuri fulminante, rostite până şi când coboram în fugă treptele până la staţia de metrou, spre a participa la o lansare de carte la Muzeul Literaturii Române. Foarte religios, nutrea o credinţă austeră, diferită de formalismul ritualic.

Îmi povestea că se baza mereu pe surse ce-i garantau veridicitatea unor informaţii, contestabile, totuşi, în cele din urmă, după cum s-a dovedit la procesele intentate de oamenii bisericii, unde s-a înfăţişat fără sprijinul avocaţilor, apărându-se singur. Mărturisea cât îi era de frică la acele procese, ştiind că de el depinde o familie numeroasă; dar, graţie ordinii mentale şi bunei organizări a datelor strânse cu grijă, reuşea să scape de orice verdict negativ ca prin urechile acului. De altfel, avea o admirabilă informaţie multidisciplinară, vizibilă în cele mai neaşteptate situaţii, precum la expoziţia invenţiilor lui Leonardo da Vinci, când făcea captivante demonstraţii practice învârtind abil mecanismele, dar ştia să şi explice, simultan, fenomenul fizic de la baza lor.

Ion Zubaşcu se prezenta şi ca maramureşean neaoş, băutor de forţă. Parcă îl aud spunând: „eu pot să nu beau luni întregi, dar, apoi, îmi acord un răstimp de două săptămâni, de sărbători neapărat, când beau în continuu“. Îşi întovărăşea expozeul de un zâmbet victorios, de parcă programul ales ar fi reprezentat un simbol al libertăţii sale.

De fapt, era un om profund traumatizat: trăise în copilărie coşmarul scindării familiei: „tatăl meu a fost arestat, dar nu ni s-a spus nimic despre el. Eu şi sora mea am fost despărţiţi, am trăit fiecare în altă parte, daţi în grijă altcuiva“, departe de mama lor. A aflat abia după 1990, graţie Muzeului Memorial de la Sighet, operă a Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, că tatăl îi murise demult, în urma rebeliunii lui anticomuniste. I-a văzut pur şi simplu fotografia şi numele într-un grupaj al deţinuţilor decedaţi.

Poate că trauma a făcut din Ion Zubaşcu straniul melanj de violenţă şi suavitate, de trezie şi inconştienţă, de luciditate şi delir, de bonomie şi profundă neîncredere care era psihismul lui însuşi. Purta în sine o imensă doză de suferinţă ce-şi clama dreptul la redempţiune, la atotînţelegere, într-un palpit visceral; întrezăreai în adâncuri o gaură neagră de unde se iţea irepresibil dansul său mut, cu braţele larg deschise înspre semeni, înspre tineri îndeosebi, împins de imboldul de a-i proteja părinteşte. Nu se simţea bine la Bucureşti, unde, spunea, e privit cu indiferenţă şi se plângea că are prea puţini prieteni între scriitori, venise în urma unei promisiuni a cuiva care apoi o uitase, încât fiecare etapă a vieţii lui aici se consumase eroic, ca o cucerire şi o dramă, totodată, începând cu aciuirea într-o locuinţă neterminată, înainte să-i fie atribuită oficial. Am scris, înainte de a ne întâlni pe sol bucureştean, despre patru din cărţile lui, publicate între anii 1982 şi 1999, în reviste, pentru a rotunji finalmente un eseu despre ele în volumul meu Blândeţea scorpionului (Editura Ideea Europeană, 2011), intitulat Profil cu Mercur în exaltare. Nu m-am referit acolo şi la poemele atroce din anii 2000, care l-au făcut celebru, din volumul Moarte de om. O poveste de viaţă. Aceea a fost o experienţă de lectură prea tragică spre a fi cuprinsă în cuvânt. Cavaler, Ion Zubaşcu nu mi-a menţionat niciodată suferinţa sa, de parcă ar fi vrut să mă scutească de contemplarea fiinţei lui aflate în stadiu terminal. A vrut ca sfârşitul său să mă ia pe nepregătite, lăsându-mi numai amintirile frumoase ale unei tinereţi spirituale eterne.