ION POP, O SCRISOARE DE LA ION ZUBAŞCU

Pe poetul-cantautor Ion Zubaşcu, născut în anul 1948 în Dragomireştii Maramureşului, nu l-am întâlnit decât de câteva ori, fugitiv, fără a avea vreodată un adevărat dialog cu el. Ştiam că, o vreme, mobilizase mulţimi de tineri adunaţi să-l asculte la cenaclul „Flacăra“ al lui Adrian Păunescu, cu versuri şi melodii ale ţinuturilor natale, dar şi că l-a părăsit dezgustat când a descoperit faţa desfigurată moral a omului care-l patrona. De regimul comunist, care i-a ucis tatăl în carcerele de la Sighet, se despărţise de la început, în anii dramatici care au urmat morţii părintelui său, trăind acut soarta unei familii oropsite de vremurile nefaste. A avut parte şi de alte suferinţe teribile, cauzate de boala necruţătoare care l-a şi doborât, prea devreme, în mai 2011. Cei patru fii ai săi zburaseră de la cuib destul de repede care-încotro, în ţară şi prin străinătăţi, lăsând în urmă marile singurătăţi ale părinţilor retraşi în ultimii ani în casa părintească din sat. I-am cunoscut însă bine poezia de încordate angajări civice şi spirituale, cu avânturi de discurs umanitarist de şcoală whitmaniană, caleidoscop în desfăşurări impunătoare mai ales în Omul disponibil (2009), cu reflecţii de o luciditate amară în decoruri de un realism tulburător, atingând cea mai înaltă cotă a reflecţiei şi expresiei lirice în tragicele versuri din Moarte de om. O poveste de viaţă (2010): un discurs de ample acumulări asociative, de notaţie şi expresie ideatică directă, dar şi cu ramificate medieri metaforice, livreşti, simbolice, marcate de o etică neconcesivă, de o înaltă ţinută intelectuală. Ampla, neaşteptata epistolă adresată mie, în ianuarie 2008, descoperită printre hârtiile mele adunate în timp, m-a surprins şi emoţionat profund. Nu bănuiam că, la un capăt nordic de ţară, cineva, la marginile căruia venisem şi eu pe lume, un prieten abia cunoscut, m-a citit mereu cu o curiozitate şi generozitate cu totul ieşite din comun. Dar dau publicităţii această scrisoare mai ales pentru caracterul ei confesiv, de puternică vibraţie umană, definitorie pentru o personalitate poetică (şi critică) profundă, de exemplară ţinută morală.

Scrisoare tîrzie către poetul Ion Pop

Domnule Poet, vă trimit în attach o scrisoare, pe care o port după mine, netrimisă de ani buni. Singurul motiv, pentru care cred c-am întîrziat atît de mult trimiterea acestei scrisori, poate prea lungi, a fost teama de-a nu mă suspecta de un anume familiarism ireverenţios, de-a nu fi întrecut limita unei bune-cuviinţe şi a respectului pe care vi-l port de ani şi ani de zile. Dar chiar dacă ar fi aşa, îmi spun acum, cînd m-am hotărît să vă trimit aceste rînduri atît de tîrzii, voi fi fiind şi eu ca acele mici gîngănii dizgraţioase, pe care le descoperim cu surprindere în corolele cîte unei flori superbe, aplecîndu-ne spre mireasma ei celestă, şi care deodată îşi desfac aripile şi devin şi ele fiinţe cereşti, spre mirarea noastră, zborul între culori şi miresme atît de subtile, anulîndu-le brusc urîţenia şi insignifianţa.

În preajma spiritului unei personalităţi puternice ca a dvs, simţi un imbold lăuntric irepresibil de a fi tu însuţi, oricît de mărunt, dizgraţios şi neînsemnat ai fi, de a coborî la acel impuls iniţial pe care l-a pus Dumnezeu în inima ta.

Cu aceste gînduri m-am hotărît, în cele din urmă, să vă trimit scrisoarea de faţă, în această zi binecuvîntată de 1 ianuarie 2008.

La mulţi ani, cu bucurie, credinţă şi multă dragoste.

Ion Zubaşcu

*

Am citit antologia dvs. de versuri Descoperirea ochiului (Editura Cartea Românească, Seria nouă Hyperion, 2002) la Dragomireşti, pe Valea Izei, în Maramureş. Între puţinele volume de versuri pe care le-am luat în vara anului 2003 să le citesc în vacanţă se afla şi cartea dvs. Timp de patru zile, între 5 şi 9 august, instalat su’şura Casei Bătrîne (moştenite de mama de la părinţii ei), cu masa încărcată de fructe coapte şi tufe bogate de zmeură în faţa ei, ecranîndu-mi de restul lumii atelierul literar improvizat aici, luam cîte o serioasă priză matinală din poezia dumneavoastră (spre seară, îmi încheiam ziua cu pagini din masivul Jurnal al lui Mircea Cărtărescu). Vă scriu după ce am citit prefaţa lui Gheorghe Grigurcu şi referinţele critice de la sfîrşitul volumului, pentru că, după lectura unei asemenea cărţi, primul meu gest reflex nu a fost să scriu o recenzie, ci să mă gîndesc la omul care a scris-o, retras în smerenia umbrelor bibliografice, deşi el, acel om, este adevărata Carte care trebuie citită, după prefaţa ei de hîrtie. La omul care scrie cărţile cred că merită să medităm mai mult poate decît la aripile sale de cuvinte, cu care încearcă să ajungă, cît este încă în viaţă, la Dumnezeu sau măcar în acel punct „orbitor“ al istoriei (Ion Mircea!), unde se linişteşte doar sufletul după moarte.

Deşi sînteţi numai cu şapte ani mai mare decît mine (cam cu cît sînt eu peste vîrsta lui Cărtărescu) şi originar din Maramureş, un destin ciudat şi de neînţeles a făcut să ne întîlnim foarte rar şi în circumstanţe aproape nesemnificative (exceptînd poate o excursie cu vaporul pe braţul Sfîntul Gheorghe, în Deltă, ca zi de pauză la o întîlnire scriitoricească de la Neptun, dacă vă mai aduceţi aminte, sau undeva la marginea oraşului Satu Mare, la ziua de naştere a poetului Ion Vădan, unde aburii alcoolului de la acele „Zile Poesis“ mi-au destrămat conturul amintirii). Lucrurile se complică şi mai mult dacă vă voi dezvălui că zona din jurul Mireşului Mare, unde v-aţi născut, îmi este foarte bine cunoscută din copilărie: deşi originar de pe Valea lzei, peste Munţii Gutin, mi-am petrecut o parte din copilarie şi adolescenţă la Baia Mare. În aceste circumstanţe, printr-o manevră impenetrabilă a destinului, am ajuns de multe ori la Mireşul Mare şi la Remeţi (sat apropiat comunei dvs. natale), am trecut de cîteva ori pădurea bogată (pe atunci) spre Chelinţa şi am traversat cu bacul, legat de funia de oţel de deasupra, lăţimea Someşului Mare, în care cele două surori ale mamei dvs. s-au înecat împreună cu bunica, pe cînd încă nu vă născuserăţi – întîmplare evocată în extraordinarul poem Cireşul (o perspectivă epică deschisă de creaţia dvs., pe care n-aţi mizat prea mult vreodată, dar de mare viitor).

Mă întreb şi acum: de ce providenţa n-a decis să ne întîlnim încă din acea perioadă, mai ales că pe atunci scriaţi poezie şi vă aflaţi în preajma debutului. Nu mai veneaţi în vacanţe la Mireşul Mare, după ce v-aţi mutat la Cluj, cu familia, în 1952? Pe cînd am ajuns student la Filologie, la Cluj, unde eraţi deja lector şi urma să dau un examen cu dvs., prin 1973, vă aflaţi la Paris, ca profesor la Universitatea Sorbonne Nouvelle, astfel că, şi de data aceasta, am ratat întîlnirea providenţială (mă consolez doar cu gîndul că, în perioada în care aţi condus revista Echinox, v-am trimis de pe Valea Izei, unde eram deja profesor, un grupaj mai mare de versuri, pe care l-aţi publicat cu promptitudine pe aproape o pagină din istorica, deja, revistă Echinox). Aşa se face că am ajuns să vă descopăr de-a lungul anilor doar ca spirit, din rarele dvs. cărţi de poezie, pe care le-am recitit acum în antologia Descoperirea ochiului.

E un august fantastic în Dragomireşti, în Grădina bătrînei mele mame de pe Valea Izei, sub pădurea de stejari de pe Deal, între pomi împovăraţi de plenitudinea rostirii în rod, cît şi de o lumină limpezită de spiritul tuturor cărţilor lumii. Ce pot face altceva mai bun, ca om în toată firea şi în toată puterea Cuvîntului (a tuturor cuvintelor!), după ce v-am citit cartea Descoperirea ochiului, decît să vă scriu aceste rînduri tîrzii şi inexplicabile, ca însuşi destinul care a hotărît să fim contemporani, în aceeaşi scurtă şi atît de trecătoare secvenţă istorică, dar să nu ne întîlnim cu adevărat, suflet la suflet, carte către carte, niciodată pînă acum, deşi în toţi anii mei de conştiinţă literară m-am gîndit mereu la dvs. ca la un frate al meu mai mare, de Maramureş şi de Literatură? Şi ca să nu vi se pară suspect că sînt excesiv de colocvial, aş vrea să vă scriu în continuare şi cîteva gînduri despre cartea de versuri, Descoperirea ochiului.

N-o să reiau ideea polemică din prefaţa scrisă de Gheorghe Grigurcu, conform căreia poezia dvs. e „intenţionat antilivrească“, sau sintagmele celorlalţi comentatori, care vă încadrează poezia şi destinul într-un dantelat chenar istoric: „poezia marginii“ – Dumitru Mureşan; „viaţa şi biblioteca“ – Radu G. Ţeposu; „între cuminţenie şi ironie“ – Petru Poantă; „o lume-simbol pe care o reprezintă fereastra“ – Victor Felea etc., etc. Peste registrul rece, intens profesionalizat al comentariilor, aş risca să spun cîteva lucruri calde, ceea ce criticii literari fac de puţine ori în viaţă: poemul dvs. Către Inocenţiu este realmente o capodoperă, care nu poate lipsi din antologiile de poezie românească viitoare, inclusiv din manualele şcolare.

Liturghia de Sîntămărie

(prima fereastră în text)

Am luat cartea de versuri Descoperirea ochiului, cu poemul final Către Inocenţiu, şi am ieşit în Grădină, după ce soră-mea a plecat la biserică. Mi-am întins pătura în iarbă, m-am aşezat pe ea cu spatele la soarele puternic, am pus cartea poetului Ion Pop pe iarbă şi am început să învăţ pe de rost poemul Către Inocenţiu, în timp ce de la Catedrala Patriarhală, din Bucureşti: „Nu poţi învia cu adevărat din morţi/ decît în pămîntul patriei –/ ai scris într-o zi pe cînd începuseşi/ foarte încet să mori“.

După ce reţineam patru versuri, închideam apoi ochii şi le repetam, încercînd să le memorez, să le filtrez prin ţesuturile vii ale celulelor mele, cele spirituale şi cele de carne, în timp ce-mi ofeream trupul luminii dumnezieşti, ca pe-o ofrandă, cu inima bătînd de emoţia reală stîrnită de poem. Aceasta era liturghia mea, ritualul prin care comunicam sincer cu Creatorul meu. La biserică m-am dus doar din cînd în cînd, pentru sărbătoarea în sine şi comunicarea cu oamenii. Pe Dumnezeu Creatorul, cel viu şi adevărat, l-am descoperit citind şi scriind, prin creaţie. Din punctul meu de vedere, bisericile ar trebui să fie un fel de ateliere de creaţie, cele mai înaintate avanposturi de informaţie ştiinţifică şi artistică, Şcoli Ardelene vii şi creatoare, unde să se experimenteze modele noi de realizare a lumii şi înaintare în viitor, prin creaţie şi credinţă, după exemplul morţii şi învierii lui Cristos, al bobului de grîu care trebuie să putrezească pentru a da roadă bogată.

Mă plimbam desculţ prin iarba Grădinii şi recitam cu voce joasă, în liniştea desăvîrşită din jur – întreg satul părea părăsit – versurile poemului Către Inocenţiu, ca pe un imn prin care sufletul meu singuratic se întîlnea în adevăr cu Creatorul, cum s-a întîlnit şi spiritul marelui înaintaş al Şcolii Ardelene Unite cu Roma: „Aşa ţi se arăta Purgatoriul:/ să scrii în genunchi,/ să scrii, să scrii,/ cu un potir mereu plin de cerneală/ pe masa altarului tău./ Iarăşi şi iarăşi cuminecîndu-te,/ inocentule Inocenţiu, Ioane,/ pastor miserae nationis/ romano-valachicae“. Din cînd în cînd, la încheietura orelor, clopotele bisericii de lemn (din Grădina noastră i se vede turla înaltă peste prunii livezilor) băteau într-un dangăt sobru, melodios, ceresc şi eu mă cuminecam din versurile poetului, ca din prescura sfinţită a sacerdotului, ca din trupul şi sîngele fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-a cuminecat şi corifeul ardelean, scriind împăraţilor şi preaînaltelor feţe ale Europei medievale, despre durerile Transilvaniei, şi gustînd pînă la capăt din potirul plin cu cerneală, de pe masa altarului său.

Eram singur în Grădină, sub clopotele blînde şi merii încărcaţi de rod. Din cînd în cînd veneau păsările mari şi prădătoare de pe dumbravă, coborau foarte aproape de mine, fără teamă, şi ciuguleau din fructele coapte. Le alungam cu cartea de versuri în mîinile ridicate, să le speriu, ca şi cum cartea ar fi fost o armă ameninţătoare, dar ele nu se temeau şi-şi vedeau liniştite de treabă. Am recitat mai departe versurile imnului din cartea poetului, lîngă holda de lucernă în pămîntul căreia, pe arătura din fiecare primăvară, găsesc de ani şi ani de zile cioburi de ceramică, datate de arheologii din Bucureşti ca fiind din Epoca Pietrei, a Bronzului, din toate epocile istoriei, de la începutul lumii pînă în prezent. Recitînd din Carte, în singurătatea clipei, mă simţeam acasă, în Dragomireşti, ca primul om în Grădina Raiului, înainte ca Tatăl ceresc să i-o fi smuls pe femeie din coastă. Păsările sălbatice care ne-au mîncat perele coapte, toată vara, nu se mai tem de prezenţa umană, lupii din păduri beau apă alături de miei, în pustiul lumii leii dorm la soare lîngă căprioare şi la sfîrşitul poemului, împreună cu „Inocentul Inocenţiu“, adus nu de mult din Roma cea mare în Roma cea mică a Blajului, „putem aştepta, de-acum/ singura Înviere“.

Puternica şcoală echinoxistă de poezie

Sînt multe cristale pure de frumuseţe în Descoperirea ochiului, de la numeroasele poeme sociale, de rezistenţă la dictatură prin gracilitatea spiritului (cele datate, despre care comentatorii au glosat mai puţin), pînă la Cireşul; Încă o dată, profesore; Interferenţe; Floarea de soc; Piramida; Esenin, cu variaţiuni; În grădina cu fluturi blindaţi; Să înnoptezi; Cum; Aproape o odă; Elegie; Lebăda; Voi învăţa; Cuvinte către Galileu; Palidul spaţiu; Aici şi multe altele, care fixează un autor în dicţionare şi un destin poetic în istoriile literare. Ce şcoală puternică de poezie aţi creat în jurul dvs. şi ce poeţi s-au născut şi format, nu atît în umbra autorităţii dvs. de dascăl cărturar (cum s-a întîmplat la Cenaclul de luni, în Bucureşti, în preajma catedrei criticului Nicolae Manolescu), cît mai ales din tehnicile dvs. poetice, de detaşare ironică, uneori cinică, faţă de carnavalescul retoric al discursivităţii livreşti, din ştiinţa dvs. atît de subtilă şi inocentă, în aparenţă, de a permite să intre (şi chiar de a cultiva!) prospeţimea şi sălbăticia vitală a junglei în grădina de cristal a Bibliotecii. Atît de aproape vă simt irigînd subteran poezia generaţiei ’80, încît aş putea izola conglomerate de materie poetică, dintr-un poem sau altul al dvs., precizînd ce direcţie au generat şi cît de mult s-a hrănit din ele poezia atît de personală a lui Romoşan, Hurezeanu, Petean, Mureşan, Moldovan (Ioan şi Viorel), Pantea, Marta Petreu, Vasile Dan sau Dumitru Chioaru (ca să dau doar cîteva exemple). O bună parte dintre poeţii optzecişti din Transilvania, şi nu numai, ar trebui să vă fie recunoscători şi să se revendice public din creaţia dvs. atît de fertilă, încît a redimensionat cu fermitate şi pe termen lung discursul liric al generaţiei mele (discursivitate nouă, prin discreţie şi contragere, subsidiaritate, ironie, cinism, autoreferenţialitate, livresc, antilivresc etc.).

O să mă opresc puţin asupra poemului Moment, de mici dimensiuni, care mi se pare că ar concentra rafinata dvs. artă poetică, de valoros poet român contemporan. (Ca antologia Descoperirea ochiului să stea deschisă la pagina 74, pînă transcriu poemul, am pus deasupra paginilor ei voluminosul Jurnal al lui Cărtărescu, care vă pomeneşte la pagina 351, în referirea la cartea dvs. despre Avangarda românească, luată cu el la Amsterdam): „În colţul de sus al ferestrei/ văd frunze de nuc tremurînd/ în boarea amiezii/ şi-o pană de graur căzînd.// Tot ce pot face pentru ea/ e s-o notez aici, să-i prind în vîrful creionului, în negrul cărbune, /puţinul aur: poate s-o fac să cadă mai încet“.

Pana de graur căzînd

„Fereastra“ e un motiv recurent în poezia dvs., aşa cum au remarcat exegeţii (Victor Felea, de exemplu), multe dintre textele dvs. deschid cîte o fereastră spre Dumnezeu. Cel ce priveşte pe fereastră (a Bibliotecii, în cazul dvs.) are o resemnare structurală, o „biată (a lui) cuminţenie“ nu va deschide niciodată uşa în larg, să plece ca un aventurier în cucerirea lumii, între el şi lume va exista întotdeauna un perete despărţitor, cu o deschidere transparentă prin care va lăsa lumea să-i cucerească pulsaţia de statornică axis mundi a fiinţei lui. Călătoria şi aventura poetului sînt de natură spirituală: ca să capteze realul, deschide spre lume capcanele ferestrelor şi se mulţumeşte cu prada capturată în transparenţele lor. Poetul este un alt fel de Columb, la care vin Noile Indii şi Americile, dar nu numai ale Pămîntului necunoscut, ci şi ale ultimelor zări ale materiei.

Citind în Bibliotecă, prelungindu-şi prin cura intensă a lecturilor aura energiilor sale spirituale pe unde infinit de lungi (ce rost au călătoriile terestre, pe o planetă care se roteşte cu 14km/s?), poetul creează între membranele de celulă cosmică a fiinţei sale un vid atît de subtil şi rarefiat, încît cad în pînzele freatice ale ferestrelor sale, atrase inexplicabil de oroarea de vid a materiei, inexistenţe de dincolo de moarte (în Cireşul, poetul îşi aminteşte realmente trei strămoaşe pe care nu le-a cunoscut niciodată) şi placente astrale de dincoace de viaţă, făpturi necreate încă, în aşteptarea unei providenţiale fecundări. Acest spaţiu spiritualizat de Bibliotecă produce stări ale materiei atît de rarefiate, cum aerul în starea de imponderabilitate din interiorul navetelor cosmice, încît prin transparenţa ferestrei, ca prin spărtura unui batiscaf aflat sub presiunea oceanului planetar, năvălesc cu furie, în adîncimile textului său, torente ale straturilor de întuneric geologic de deasupra şi din jur, prin forţa necesităţii fizice a omogenizării şi echilibrului generalizat. Tremurul frunzei de nuc, boarea pîlpîindă a amiezii, pana de graur căzînd – în aparenţă, entităţi umile, abia perceptibile – sînt scanate de organul de radiolocaţie al spiritului ca prezenţe cosmice cu masivă materialitate semnificantă. Pana de graur – o pasăre atît de frumos cîntătoare – în cădere spre capcana ferestrei, aduce insondabila frumuseţe şi prospeţime regeneratoare, ca şi frunza de nuc, celui îndelung claustrat între geometriile mortificante ale literei.

O altă fereastră binevenită

în textul scrisorii

(Am transcris poemul din carte şi am început comentariul lui pe la 5 dimineaţa, după ce lumina strălucitoare a luceafărului s-a topit în zorii zilei de august. Pe la 6,30 a venit soră-mea şi m-a rupt de la lucrarea cu spiritul, să ducem cele şase bidoane mari cu borhot fermentat la horincia din gura Uliţei Mumelor, de lîngă stîlpul cu rotatul cuib de berze, de la marginea şoselei de pe Valea Izei ce duce spre Sighet. Am cărat pînă la 8,30 bidoanele şi sacii cu lemnele de foc la horincăreasa Maria’i Niţă, care a pornit horincia special pentru noi: prima tură din anul acesta. După ce am aprins focul sub cazanul mare de aramă şi Maria a astupat cu aluat din făină de grîu încheieturile cazanului şi ţevilor, pe unde ar putea ieşi aburul fierbinte din tăriile verii, mi-am adus caietul şi cartea Descoperirea ochiului pe o măsuţă înghesuită din lemnăria afumată a horinciei şi continuu acum degustarea poemului Moment, cu ochii pe cazanul burduhănos şi pe ţeava budăcii cu apă rece a distilăriei, aşteptînd primii picuri de ţuslă, focărind din cînd în cînd şi întreţinînd arderile din pîntecele înfocat al cazanului, cu perdele de fum punînd în valoare scenografia acestei experienţe, sub jeturi de raze care se strecoară printre scîndurile horinciei, din lumina puternică a dimineţii de august. Iată o fereastră în textul scrisorii către dvs., spre fabuloasa realitate a dragului nostru Maramureş.)

Această solidaritate unică în materie

Poetul nu asistă, însă, pasiv la căderea penei de graur, la căderea lumilor în uitare, o solidaritate profundă se naşte în adîncul fiinţei sale, în adîncimile la care a ajuns, scrisul nu e gratuitate, ci acţiune de încetinire a veşnicei căderi şi împotrivire la amorţirea şi sleirea progresivă a universului, grijă paternă a Creatorului pentru tot ce e perisabil şi precar în istorie, ca în netrecătoarele versuri ale lui Rilke: „Dar este Cineva ce ţine-n mînă/ Căderea asta nesfîrşit de blînd“. Poetul participă la programarea prezenţei şi viitorului lumii scriind, simplul fapt că „notează“ în caiet căderea penei de graur declanşează un transfer turbionar de energii care îi încetinesc dispariţia din cîmpul de conştiinţă al ferestrei (prezenţei lucide a omului în istorie) şi aşternerea ei peste straturile geologice de cărbune, din care a fost extras vîrful creionului din mîinile scriitorului – unealtă umilă ce foloseşte o materie obţinută prin sedimentări geologice doar pentru a fixa în eternitate aurul căderii unei pene în boarea unei amieze de vară, în dreptul ferestrei unei Biblioteci.

O solidaritate unică în materie declanşează actul de a aşterne un cuvînt pe hîrtie – o aurie pană de graur pe un depozit de antracit. Prin scrisul poetului, căderea lumilor spre moarte e vizualizată cu încetinitorul, poemul e însăşi mîna care ţine în palma ei „căderea asta nesfîrşit de blînd“. Creatorul se poate întoarce la pagina Cărţii, din lectura căreia l-a întrerupt fereastra cu evenimentele ei: a citi şi a scrie sînt acte de solidaritate atractivă cu tot restul materiei lumii, ce abureşte deasupra unei cărţi deschise, ca boarea amiezii“ deasupra clocotului elementarelor energii fonetice ale unui poem: boare, aur, graur, „nucul cel mare-n amare nuci aurii“. Cît timp va dăinui în istorie poezia Moment, pana de graur va cădea atît de încet în materia densă de fund de ocean planetar a poemului, încît nu va mai atinge pămîntul niciodată, poate doar cînd întreg Pămîntul va fi un depozit de antracit, un vîrf de creion astral în mîinile Creatorului, care va nota într-un nocturn jurnal al său „momentul“ căderii penei de graur a Soarelui însuşi, ştiind acum cu certitudine care e rostul gestului său scriptural-genezic: „s-o fac să cadă mai încet“.

În loc de încheiere,

o nouă fereastră deschisă

Nu pot încheia aceste pagini de scrisoare, fără să mă întorc la testamentul dvs. poetic Către Inocenţiu (publicat iniţial în admirabila revistă Vatra). Regăsindu-l în antologia Descoperirea ochiului (desigur, ochiul ca fereastră a spiritului şi conştiinţei noastre către Dumnezeu!), am simţit că nu e destul ca acest poem să fie citit într-o carte: am început să-l repet mereu, după rugăciunea Tatăl nostru, oxigenîndu-mi cu versurile lui cereşti acrele, stătutele mele ţesuturi de carne şi sînge, sculîndu-mă la 5 dimineaţa, cîteva zile la rînd, şi repetîndu-l cu voce tare, plimbîndu-mă desculţ prin roua groasă şi rece, aproape brumă, de sub pomii încărcaţi de rod, în Grădina bătrînei Mume de pe Valea Izei, din Dragomireşti, cu Cartea în mînă pe sub perii şi merii împovăraţi de fructele acestui august dumnezeiesc, coborînd cuvintele poemului în fiecare celulă a spiritului meu, poate pentru totdeauna.

Versurile imnului ar trebui săpate pe o placă durabilă, la intrarea în Catedrala „Sfînta Treime“, din Blaj, unde au fost aduse de la Roma osemintele corifeului Ioan Inocenţiu Micu-Klein (în oraşul pe care l-a întemeiat, ca să poată învia cu adevărat numai din pămîntul patriei sale), sau pe faţada unui necesar monument al Şcolii Ardelene, nu doar de pe Cîmpia Libertăţii, ci şi din inima Capitalei României. Şi pînă toate aceste lucruri se vor întîmpla, imnul Către Inocenţiu ar trebui rostit, după Tatăl nostru, de toţi poeţii din Transilvania, care s-au hrănit cu îndestulare din poetica mană a prezenţei dvs., domnule poet Ion Pop, într-un „moment“ providenţial de relansare a poeziei româneşti în istoria bună a lumii, şi de către toţi cei care se vor naşte în Transilvania de acum înainte, pînă cînd bunul Dumnezeu va mai îngădui, în marea sa dragoste şi cereasca sa îndurare, poeţi pe pămîntul romînesc.

Transcriere de Alice Valeria Micu.