ŞTEFAN MELANCU, POEZIA SUB SEMNUL TRECERII ŞI AL RUINĂRII DE SINE

Gabriel Chifu s-a impus ca poet cu volumul Sălaş în inimă, publicat în 1976 şi încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor, aşadar într-o perioadă intergeneraţionistă, între şaptezecişti şi optzecişti, de unde o anume dificultate, din capul locului, de a-l încadra într-o anume orientare poetică. Fapt pentru care a fost inclus, de-a lungul timpului, în diverse direcţii, poetul luând astfel, proteic, diverse întruchipări legat de reprezentarea unui curent sau altul: neoromantic, expresionist, neomodernist, postmodernist, cele mai uzitate fiind ultimele două dintre astfel de încadrări. O limpezire a acestor formule o face, între critici, Nicolae Manolescu (în Istoria sa), subliniind cele „două surse diferite şi chiar opuse“ ale poeziei sale, ţinând „de o anume cerebralitate neomodernistă înclinată spre evazionism, cultivând metafora rară şi preţioasă pe de o parte, şi, pe de altă parte, o referenţialitate postmodernă, deturnată uneori în parabola metafizică, în care realismul şi cotidianul detaliilor par să implice un tâlc mai mult sau mai puţin codificat“. O subliniere ce conferă poeziei lui Gabriel Chifu o anume singularitate între colegii săi de generaţie – biologic aparţinând optzeciştilor, însă păstrând destul de puţine repere din poetica optzecistă (şi asemănându-se cumva, în această poziţionare, cu Dumitru Chioaru, poet cu un debut în plin optzecism, dar cu un traiect diferit de liniile dominante în care şi-au configurat evoluţia congenerii săi). O singularitate ce presupune, în mare, îmbrăţişarea unui anume eclectism devenit însă, la Gabriel Chifu, de la un volum la altul, unitate în diversitate sau o sinteză lirică prin amalgamarea unor registre diverse. Este, în fapt, ceea ce ţine să precizeze poetul însuşi într-una din mărturisirile sale, (în România literară, nr. 41/2020): „Scriitura are numeroase registre şi, la prima vedere, poate părea eclectică. Dar ceea ce se arată eclectic la suprafaţă vreau să cred că este unitar în adânc. Fiindcă traduce una şi aceeaşi căutare de sine a insului. Te cauţi peste tot, şi acolo unde bănuieşti că nu te afli. Numai aşa ai şansa să te găseşti într-adevăr“. Sau (cum precizează într-un interviu din 2022, în Viaţa românească, nr.9), vorbind despre „un postmodernism în cheie personală“ şi despre propria poezie aflată, reluând ideea dintr-un mai vechi eseu programatic, „sub semnul heracliteic, adică una deschisă, de sinteză“. Ceea ce rezultă dintr-o astfel de înţelegere a propriei creaţii se aşază – preluând titlul unei cronici, semnate de Gheorghe Grigurcu (în România literară, nr .27, a.c.), cu privire la cel mai recent dintre volumele de poezie ale autorului – sub „un lirism integral“, mai clar spus, în sublinierea redutabilului critic: „O emoţie a integralităţii îi străbate producţia care nu e doar o însumare a unui şir bogat de eterogenităţi, ci şi un gir al unei structuri asumate, personale. E în cauză o confesiune pe diverse paliere, cu incidenţe care converg spre o unitate“.

Într-o asemenea cheie poate fi citit şi noul său volum de versuri, despre petrecerea de sine şi alte poeme (Editura Şcoala Ardeleană, 2024), ce se adaugă unui lung şi remarcabil parcurs scriitoricesc al autorului – debutul din 1976 fiind urmat, alături de romanele sale, de numeroase cărţi de poezie, zece până la cel de faţă, plus câteva antologii), configurând statutul unei veritabile opere şi implicit al unuia dintre scriitorii actuali cei mai reprezentativi. Noua sa carte de poezie marchează, ca atare, nu doar o vârstă a maturităţii (aşa cum o menţionează motto-ul, prefaţator şi poematic: „La şaptezeci de ani,/ un copil încă mai stă cuibărit în trupul tău/ ca un felinar aprins/ într-o noapte de iarnă rece, fără stele“), ci şi o sinteză, tematic şi stilistic, a propriei creaţii poetice. Fapt ce înseamnă că temele şi motivele mari ale creaţiei sale (existenţialul sub semnul emoţiilor diversificate în realul „eruptiv“ al vieţii, memoria şi nostalgia vârstelor sub semnul trecerii şi eşecului biologic, spaţiul compensator al metafizicului sau, într-un alt plan, al erosului, adăugat timpului destructiv îndeosebi la nivelul organicului efemer, fantastul mobil – „scriere pe apă“ – dar şi integrator al creaţiei, sfârşitul, în cele din urmă, înţeles tautologic sau direct sub semnul timpului şi al morţii ineluctabile), toate acestea, plus altele, pot fi urmărite de la un volum la altul (de la cel de debut, urmat de Realul eruptiv, O interpretare a purgatoriului şi Lamura, până la, cele mai recente, precum Elegia timpului, Pagini dintr-o epopee efemeră şi volumul de faţă), cu diverse variaţii, schimbări sau multiplicări ale tonului discursiv şi al semanticii poetice. O semantică indusă, pentru cea mai nouă dintre cărţile de poezie, de însuşi titlul acesteia, al cărui „tâlc“ (reluând unul din termenii la care face trimitere Nicolae Manolescu) poate dezvălui tocmai una din dimensiunile sintezei legate de parcursul poetic al autorului: circumscrierea existenţialului într-o reprezentare al cărui unic şi semnificativ resort îl constituie „una şi aceeaşi căutare de sine“. Cu amplificarea însă în imaginarul poetic de acum – dincolo de câteva spaţii compensatorii ale înţelegerii şi întregirii de sine prezente în unele poeme, precum blagianul somn din Ultimul ţărm, ultima zi (varianta I), erosul, cu eminesciana oră de iubire (din Femeie tânără întâlnită pe stradă), argheziana zare a metafizicului din Încă un psalm (Undeva pe ţărmul mării) ori recluziunea în trecut (A doua oară, pe deplin) sau în zarea „cu trup de cuvinte“ (Trăirea dintâi şi viaţa a doua) – a ceea ce constituie trecerea/ petrecerea sub marele timp, antrenând cu sine stratificarea şi ruinarea organicului, şi implicit a variabilelor vieţii înseşi, odată cu instalarea unui sentiment acut de neîncredere şi oboseală fiinţială. Este sugestia pe care o dezvoltă chiar poemul ce deschide volumul, intitulat sugestiv Trupuri de-ale mele înşirate pe marginea drumului, în siajul privirii înapoi („Îmi încordez privirea/ şi mă uit cu luare aminte înapoi, până departe./ Zăresc înşirate pe marginea drumului/ căzute trupuri de-ale mele,/ din care eu am ieşit.“), al destrucţiei („Unele arată ca nişte case dărăpănate./ Altele sunt înecate în lacrimi“), al interogaţiilor ce redau ironic diminuarea spaţiilor existenţiale compensatorii („Iubirea nătângă? Visarea cu ochii deschişi/ la tărâmuri noi, la cai verzi pe pereţi?“), alături de o funciar-interogativă nevoie de certitudine a propriei identităţi: „Mai e vreunul/ pe care să-l pot refolosi, să mă adăpostesc în el/ şi să păşesc mai departe?“. Semantica titlului pare a fi şi mai clar sugerată de poemul Elefantul greoi, prin echivalarea petrecerii de sine cu ruinarea de sine, în primele versuri („Încerc cu disperare/ să opresc petrecerea de sine, ruinarea“) şi întărită apoi în versurile finale. Rezultatul unei astfel de înţelegeri a drumului existenţial? Dezarticularea propriei lumi (în Foaia complet albă), dezolarea – ca în poemul Stare (Dezolare la Marea Egee, pe braţul Athos), zădărnicia căutării de sine („Mă caut şi nu mă mai găsesc,/ nemântuit fug de mine/ şi o apuc în toate direcţiile deodată“, Psalm), înstrăinarea sinonimă pierderii propriei identităţi, amintind de rimbauldianul Je est un autre („eu sunt altul decât îmi propun să fiu“, Altul), disconfortul fiinţial într-un spaţiu devenit absurd-kafkian (O viziune. Casa bizar însufleţită), rătăcirea, căderea şi istovirea (ca în poemele O ultimă dorinţă, Doar când am spus uitare şi Istovit de viaţă, întristat de lume), neputinţa înţelegerii prea-multului şi tumultului existenţial (Stea neagră, poem marcat de o gravitate a trăirilor duse la extrem), distopicul (Poem distopic), pierderea, în cele din urmă, a oricărei iluzii inclusiv a celei de tip auroral şi angelic (ca în excelentul poem Venirea îngerilor în oraşul inimilor noastre. O poveste). Şi, peste toate, sentimentul sfârşitului implacabil – devenit aici o dominantă a imaginarului poetic, sugerat, în diverse conotaţii, de poeme precum Nefiinţa, Sfârşit multiplu, Acea stihie, Ultimul ţărm, ultima zi (cu cele trei variante) sau poemul final intitulat Viaţa şi moartea. Câteva cuvinte transformate în tăcere, din care redau aici strofele finale: „Şi moartea?…/ Vine pentru fiecare o zi/ când uitarea ne potopeşte mintea.// Atunci, universul se defectează, o ia razna,/ atârnă cu capul în jos, se risipeşte/ luat de vânt/ parcă ar fi fost întocmit din colb şi spuză.// Atunci, cerul se dovedeşte o pasăre imensă, tristă,/ rămasă fără aripi,/ care se prăbuşeşte pe pământ“.