IULIAN BOLDEA, ELIADE ŞI TEATRUL

Anca-Daniela Mihuţ a publicat recent, la Editura Muzeul Literaturii Române, o carte incitantă şi recuperatoare, la origine teză de doctorat, coordonată de profesorul Ion Vartic: Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade, cu un subtitlu sugestiv (Introducere la o artă şi tehnică dramatică potrivită timpului nostru). Ideea cărţii porneşte de la postfaţa lui Claude-Henri Rocquet la ediţia a doua a cărţii de convorbiri cu Eliade, Încercarea labirintului, unde este exprimată ideea necesităţii unei cărţi despre preocupările teatrologice eliadeşti, în măsura în care „teatrul ar fi metafora trecerii prin timp, simbolul întregii opere a lui Eliade – şi, poate, al vieţii sale“. Dedicat conceptului de spectacol, demersul autoarei este fundamental comparatist şi transcultural, prin interpretarea corelaţiilor, analogiilor şi corespondenţelor între ideile eliadeşti despre spectacolul teatral şi conceptele/ concepţiile teatrale din secolul XX (Stanislavski, Meyerhold, Tairov, Evreinov, Craig, Artaud, Grotowski, Eugenio Barba, Peter Brook). Autoarea extrage din opera literară şi ştiinţifică a lui Eliade ipoteze, raţionamente, idei cu privire la conceptul de spectacol, situate în corelaţii necesare cu ideile teatrale contemporane. Pe de altă parte, inventariind itinerariile spirituale ale lui Eliade, Anca-Daniela Mihuţ explorează fascinaţia spiritualităţii indiene, plasând accentul asupra tratatului de artă teatrală indiană Nāṭyaśāstra, analizat cu acurateţe şi fler hermeneutic. Autoarea distinge între ideile tratatului indian şi poetica aristotelică, din perspectiva efectului scenic, materializat la indieni în starea de beatitudine (rasa), iar la greci în starea de purificare afectivă (katharsis). Spectacolul ritualic imaginat de Eliade are ca funcţie şi finalitate această stare de beatitudine, implicaţii teatral-ritualice regăsindu-se şi în proza scurtă eliadescă. Viziunea despre dramaturgie este influenţată şi de contactul cu concepţia lui Gordon Craig, prin intermediul lui Haig Acterian, cu reflexe şi prelungiri în Noaptea de Sânziene. De altfel, definiţia spectacolului oferită de un personaj-regizor are irizări ale beatitudinii orientale, la care se adaugă funcţia exorcizantă („a exorciza Destinul“), ce conduce la „ieşirea din timp“: „A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului. A-l sili să se manifeste lângă tine, pe scenă, într-un timp concentrat – şi tu să scapi, să rămâi spectator, să ieşi din Timp…“. Finalitatea spectacolului ritualic este „marea beatitudine supratemporală“, personajul-regizor Ieronim Thanase tematizând o nouă dramaturgie cu valenţe supratemporale, soteriologice, transestetice. Regizorul este, în acest context, autor şi protagonist al reprezentaţiei, teatrul ca instituţie fiind reprezentat de un „regizor şi gânditor al viitorului“ şi de o „comunitate“ privată de actori, artişti, dramaturgi.

Capitolele cărţii sunt judicios articulate şi structurate. În primul capitol, Rezonanţe indiene în opera lui Mircea Eliade, sunt circumscrise „lecţiile Indiei“, cu perspective insolite asupra vieţii şi limbajului, o secţiune fiind dedicată dialogurilor lui Eliade cu Rabindranath Tagore despre valorile spirituale şi perenitatea Indiei, despre calea spre desăvârşirea vieţii şi „tehnica şi voluptatea cititului“ ca practică spirituală, despre emoţia şi identificarea ca mijloace de suspendare a timpului sau despre năzuinţa spre unitate şi totalitate. Foarte utilă mi se pare incursiunea în teatrul şi teatrologia indiană, în subcapitolul Eliade, ucenic al lui Kālidāsa, cu remarci despre Kālidāsa, despre rememorare prin dragoste şi teatru, sau despre teatrul mitic, ori subcapitolul Nāṭyaśāstra sau a cincea Veda, în care sunt recapitulate origini şi etape ale gândirii teatrale indiene, de la finalităţile teatrului, la reprezentaţia ca sacrificiu şi delectare, teatrul indian fiind perceput ca „experienţă spirituală salvatoare şi eliberatoare“. Un capitol important este Viziunea lui Mircea Eliade asupra artei dramatice şi a spectacolului sau recuperarea „cărţii despre teatru“. Romanul Noaptea de Sânziene este considerat „textul generator al viziunii lui Mircea Eliade despre dramă şi spectacol“, autoarea analizând componentele reprezentaţiei dramatice văzută ca „act taumaturgic şi soteriologic“, în timp ce regia are aparenţele unui destin, cu mai multe ipostaze ale regizorului: un regizor-hermeneut ce pune în act scenariul propriei vieţi, regizorul-bard, „îmblânzitor al lumii“ sau regizorul perceput ca „revelator al invizibilului“. Tehnicile dramatice sunt, în viziune eliadescă, fundamentate pe arta actorului ca act de restaurare şi unificare a fiinţei, prin interiorizarea cosmosului (Yoga), ritual şamanic, imaginaţie, hermeneutică şi anamneză. Drumul spre o „dramaturgie a timpului nostru“ plasează accentul asupra spectacolului, revelându-se valenţele simbolic-sugestive ale celorlalte componente şi dimensiuni ale teatrului (actor, cor, costum, dans) cu referiri la „lumea sonoră a prozelor «teatrale» ale lui Mircea Eliade“.

Cel mai important capitol mi se pare cel intitulat Ideile despre spectacol ale lui Mircea Eliade în dialog cu poetici teatrale europene. Dense subcapitole sunt dedicate lui Stanislavski (explorator al potenţialului creator al subconştientului, susţinător al revalorizării actorului prin explorarea tehnicilor yoga), Meyerhold (adept al remodelării corpului actorului, înclinat către fascinaţia ceremoniilor misteriale şi influenţa teatrului oriental), Alexander Tairov (ilustrativ pentru misterul teatral şi „teatrul saturat de emoţie“, misterele dragostei, întruparea emoţiei prin ritm şi cuvânt, dar şi condiţia de „prizonier al istoriei“), Nikolai Evreinov (universul ca spectacol şi spectacolul ca terapie, lumea ca teatru şi fiinţa teatrală, teatroterapia), Edward Gordon Craig („teatrul Viitorului“ văzut prin prisma dialogului cultural dintre Occident şi Orient, teatrul antimimetic, supramarioneta), Antonin Artaud (teatrul magic, poezia-acţiune, corpul nou şi limbajul nou), Jerzy Grotowski (paradoxala „absenţă-prezenţă“, teatrul ca o cale spre Înviere, Şamanul Anonim), Eugenio Barba (regizorul ţesător, un teatru „care ne transformă“, fascinaţia contrariilor şi nostalgia turnului Babel, războiul de ţesut al regizorului) sau Peter Brook (spectacolul magic al memoriei, interpretarea teatrală informată istoric, magia Africii şi întâlnirea cu India). Subliniind importanţa acestui capitol, Ion Vartic consideră că există în carte „un Stanislavski excepţional circumscris de către autoare, absolut necunoscut până acum în cercetarea teoretică românească./…/ În fine, alte relaţii de tip comparatist, ideatic, sunt făcute între Eliade, Artaud, Grotowski, Peter Brook, Eugenio Barba (care intenţiona, în acest scop, să se întâlnească direct cu Eliade la Paris). Este un capitol de excepţională valoare teoretică, care revoluţionează concepţia noastră atât despre opera literară, cât şi despre aceea teoretică a lui Mircea Eliade“. Ultimul capitol al cărţii e dedicat unei proze, Adio!…, un scenariu dramatic în esenţă, conţinând dimensiuni şi aspecte inedite de teorie şi practică a teatralităţii. E o analiză temeinică, detaliată, substanţială a unei proze cu aspect de scenariu dramatic, de „spectacol virtual“.

Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade se impune prin originalitate şi tact hermeneutic, prin argumentaţia strânsă şi documentarea minuţioasă, fundamentată pe bibliografie în mare parte recentă. Sunt ilustrate şi analizate fragmente ale cărţii pe care Eliade voia să o intituleze Introducere la o artă şi tehnică dramatică potrivită timpului nostru, carte nescrisă din păcate, dar, din câte putem bănui, revelatoare şi importantă contribuţie la arta dramatică, concepută în prelungirea investigaţiilor din sfera istoriei religiilor.