Cât să îmi şterg transpiraţia

Mă culc pe spate.

Am şapte ani.

Ai mei au spus că am îngeri pe umeri.

Încerc să nu mă mişc deloc.

Încerc să nu-mi strivesc îngerii în somn.

Adorm cu greutate.

Bunica mă înveleşte într-un prosop

Şi abia apoi în pătură.

Transpir mult.

Nu-mi mişc capul

Nici ca să scap de sudoare.

Bunica îmi spune că am îngeri pe umeri.

Îmi simt capul ca în furca unui telefon fix.

Îmi simt braţele amorţite.

Tot ce îmi doresc e să am îngerii

Doar puţin mai departe,

Doar cât să pot

Să îmi şterg

Transpiraţia.

Să ne întoarcem la ce ne frământă

Nu am putut să închid ochii

Când realitatea s-a tras,

Când a secat ca o baltă.

Nu am lovit cu pumnii în uşa metalică.

Nu am smuls antifurtul.

Nu am fost acolo, alături de cei

Care îşi scoteau trupurile şifonate,

De cei vii, mult prea înnegriţi

Ca să fie şterşi.

Nu am scris poemul ăsta ca un animator

Sau ca o lăcustă în pieptul unui fumător

Cu ştate vechi.

Nu am crezut în deşeurile fermentate

Ascunse sub piele,

În cei care, plini de încredere,

Şi-au pierdut interesul.

Am umblat dincolo de lumile

Care pocneau ca fosforul,

Purtând pe mine o geacă gri, fără legătură cu restul.

Am văzut de unul singur uriaşul mecanic dezmembrat

Şi tras la imprimantă,

CAP-urile transformate în tipografii.

Ar trebui să ne privim. Cuvintele,

Care nu mă ajută, ar interveni pentru mine.

„Să ne întoarcem la ce ne frământă.“

Da, la ce ne frământă.

Cuibul cu ochi

Mi-a venit să vărs, să plâng.

Să nu mai plec nicăieri.

În bucătăria lui Bogdan

Despre fericire, despre regele moare.

Despre fătul care voia să-şi strângă mama-n braţe,

Dar n-avea de ce să prindă.

Ani de zile într-o garsonieră.

Scriam

Pe maşina de spălat.

Îmi crăpa mintea. Epuizat,

Într-un caiet studenţesc, coperţile făcute praf,

Paginile îndoite, adnotate cu markerul

Şi cuibul cu ochi din care am reţinut doar frica.

Ca o mare care-şi înghite ţărmul

Mi-am înscenat copilăria încă de mic. Bine, nu atât de categoric precum sună. Nu am delirat profund, deşi eram la vârsta la care îmi era permis orice. Gâtuiam raţele din curte, plin de entuziasm, ca un copil care-şi manifestă afecţiunea. Le aruncam leşurile în fosa septică, dar aveam doi ani. Cred că aveam doi ani. Nu putea nimeni să mă oprească. Rupeam cărţile de rugăciuni ale bunicii şi i le aruncam în faţă, ca pe confetti. Tata sosea de la muncă la ora zece şi eu îl rugam să dansăm. Şi dansam. Fugeam de acasă, dornic să simt aerul cald şi înţelegător al vecinilor pe propria piele. Eram un copil al comunităţii. O suită de părinţi îmi era destinată în fiecare casă. Am crescut cu impresia că iubirea există oriunde. Nu îmi era frică de necunoscut. Am fost întâmpinat cu dragoste de zeci de ori. Când eşti mic, dragostea se întinde ca o mare care-şi înghite ţărmul. Cum să se termine aşa ceva? Această întrebare te preocupă un timp, se osifică, devine carne dură, te construieşti în jurul ei, apoi te aşezi în faţa laptopului şi tastezi. Şi e o seară ca asta, în care mă citeşti, fie că plouă sau e senin, fie că s-a înnoptat devreme sau încă e lumină afară. E o seară în care verşi de plăcere. Memoria ţi se contractă, muşchii feţei sunt deja storşi de efort, abia te articulezi şi continui să spui: mi-am înscenat copilăria încă de mic. Bine, nu atât de categoric precum sună.

Pe o planetă rece

Am înţeles cruzimea. Nu va dura mult şi îmi voi aminti, închis în memorie ca într-un aisberg. Apele mă vor purta dintr-un loc în altul, pe o planetă rece. Voi simţi crusta de gheaţă cum apasă din ce în ce mai puternic. Voi trăi sub presiune. Nu uita, Chira. Nu-ţi permite să uiţi, chiar dacă muşti în gol. Nu uita nimic. Imaginea ei stoarsă de puteri, părul întins pe zăpadă, lacrimile. Înregistrează plânsul în timp real. Simte cu tot corpul, simte cum se deschide rana în corpul iubit. O ascultam sedat de emoţie, cu oasele topite şi golul crescut sub coaste. Când m-a luat în braţe, am crezut că o scap în piept. Nu uita, Chira. Nu uita nimic. Despică-mi ţeasta şi umple-mi creierul de lacrimi. Eşti convulsie, limba ţi-e încurcată, nu ai cum să consolezi. Mi-a venit să o fac bucăţi şi să o înghit, să-i arăt ce e în mine, să vadă că înţeleg. Mi-a vorbit despre copilărie, despre neliniştea ei când îşi auzea bunica târându-se pe covor, până la capul patului. Eşti convulsie, nu ai cum să consolezi. Gândeşte-te la Moise. Doamne, nu o să mă creadă nimeni. Şi toiagul i s-a transformat în şarpe. Doamne, nu o să mă creadă nimeni. Şi mâna i s-a albit de lepră.