ION HIRGHIDUŞ, NOICA ŞI CULTURA EUROPEANĂ ÎN RAPORT CU FIINŢA ISTORICĂ

Prin maturizarea ei modernă, cultura europeană a depăşit orice stadiu de configuraţie culturală şi a devenit un model. Acest fapt nu s-a petrecut oricum, ci printr-o parcurgere a configuraţiilor succesive care au început cu grecii antici. Istoria culturală a Europei este, de fapt, succesiunea acestor configuraţii şi împlinirea ei are loc în modernitate, când configuraţiile culturale sunt înlocuite cu realitatea mai complexă şi universalizată a modelului.

Rostul culturii europene moderne este dat de spiritul istoric, „trezirea din somn“, după cum afirmă Noica (Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 37). Definirea omului ca „fiinţă istorică“ (Lucian Blaga, Fiinţa istorică, în Opere, vol. 11: Trilogia cosmologică, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 353), aşa cum face Lucian Blaga, presupune acest spirit istoric, în manifestările lui succesive de la formele incomplete până la deplinătatea lui. Numai omul este „fiinţă istorică“ şi nu celelalte forme de existenţă, idee pe care Noica o agreează atunci când are în vedere cultura. Fiinţa istorică este tot una cu spiritul istoric, dar care este restrictiv, deoarece se impune numai în cultura europeană. Această exigenţă majoră este dată de trezirea conştiinţei europene, fenomen unic şi cu influenţe liberatoare pentru toate naţiile lumii. Întâlnim atât la Blaga, cât şi la Noica aceleaşi idei despre culturile din afara Europei. Blaga, sub influenţa parţială a lui Hegel, susţine o desfăşurare dialectică a fenomenelor de cultură. Diferenţa constă în faptul că Hegel se referă la o dialectică total previzibilă a ideilor, în timp ce Blaga spune: „… nu ideile, ci câmpurile stilistice formează baza istoriei“ (Ibidem, p. 509). Istoria, pentru Hegel, reprezintă o devenire a Spiritului universal care s-a coborât din cerul lui pe pământ pentru a lua forme imperfecte. Spiritul încorporat în istorie urmează o devenire care, în final, va duce la încheierea istoriei ca atare şi la întoarcerea spre înălţimea purităţii lui. Un fapt semnificativ pentru Hegel este că el consideră că istoria este legată de raţionalitate: „Se cuvine şi este potrivit pentru considerarea filosofică de a începe tratarea istoriei din momentul în care raţionalitatea începe să păşească în existenţa lumească şi nu din momentul în care ea este doar o posibilitate în sine“ (Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 58). După Hegel, tratarea istoriei merită să fie făcută numai după ce apare statul, fapt care marchează începutul istoriei. Devenirea Spiritului în istorie şi devenirea raţiunii este aceeaşi. Analizând certitudinile şi adevărul raţiunii, Hegel afirmă: „… conştiinţa-de-sine este raţiunea, raportul ei negativ până acum faţă de alteritate se schimbă într-un raport pozitiv“ (Hegel, Fenomenologia Spiritului, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 139).

Iată însă ce susţine Noica: „Întâi spiritul istoric, care nu s-a trezit aproape deloc în alte culturi, şi-a făcut apariţia abia târziu în cultura europeană, anume în preajma anului 1800, cu şcoala istorică germană, slujind la început în principal cercetării istorice a popoarelor de pretutindeni…“ (C. Noica, op. cit., p. 37). O primă observaţie: nu trebuie să confundăm Spiritul universal, de care vorbeşte Hegel, cu spiritul istoric, de care vorbeşte Noica. Spiritul istoric este legat de necesitatea de a găsi o metodă ştiinţifică de cercetare a istoriei, fiind menţionat cazul lui Dilthey (Wilhelm Dilthey, pe urmele lui Immanuel Kant care realizând o critică a raţiunii pure, a vrut să realizeze „o critică a raţiunii istorice“ care va deveni metodologia sa), prin care faptele istorice să poată fi explicate/ înţelese în succesiunea lor cauzală. A doua observaţie: Spiritul istoric este specific doar culturii europene care face posibilă cercetarea istorică a celorlalte culturi. Prin aceasta, cultura europeană îşi extinde metodele sale de cercetare asupra lumii întregi pentru că are deja capacitatea de model. Numai aşa, fiinţa istorică se universalizează şi o face nu prin cucerire şi acaparare, ci prin propria ei dăruire. Istoria are sensul de a cultiva pentru că: „Istoria trece singură din haosul junglei în buna rânduială a grădinilor“ (C. Noica, op. cit., p. 39). Tot ceea ce s-a petrecut în devenirea societăţii umane, de la apariţia statului până în prezent, reprezintă acest „grădinărit“ care este, de fapt, lupta omului pentru propria sa supremaţie. Acestor păreri, pe care le are Noica, li s-ar putea aduce o serie de obiecţii. Societăţile antice extraeuropene, care au cunoscut statul ca formă de organizare cu mult înaintea Europei, nu au fost chiar anistorice. Dacă acceptăm ideea că istoria a adus cu sine şi problema răului, cum este privarea de libertate a unui mare număr de indivizi care alcătuiesc statul antic, atunci există o istorie a răului peste tot. Aşa cum luăm în considerare pozitivul istoriei, tot aşa trebuie să luăm în considerare şi negativul ei. Istoria a dus la creşterea şi descreşterea culturilor şi civilizaţiilor, iar isprăvile ei nefericite, cum sunt războaiele mondiale, au dus la ideea suspendării ei. Istoria dacă nu mai are sens şi ţel nu-şi mai găseşte rosturile. Chiar şi în concepţia lui Hegel şi Marx, istoria este finită pentru că ea nu va spune totul despre om. Putem spune că acest fapt este determinat de o cauză a răului: „De la propriile sale începuturi, istoria ca povestire este şi trebuie să fie în chip esenţial o teodicee, însă ea rămâne în acelaşi timp încremenită în sentimentul răului care sălăşluieşte în ea“ (Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă, Idea Design & Print, Cluj, 2005, p. 133). Răul din istorie este aproape ignorat de Noica şi de toţi cei care preamăresc, justificat sau nu, cultura europeană. Este, probabil, mai importantă rezultanta acestei culturi, faptul că ea ajunge, în cele din urmă, la înfăţişări cu adevărat nobile. Istorismul este, până la un punct, pozitiv deoarece pune ordine ştiinţifică în cercetarea fenomenelor istorice în plan european, dar şi în plan mondial. El a fost preluat ca atare, sub semnul pozitivităţii, şi de alte culturi. Putem spune azi că toate popoarele lumii, toate naţiunile au intrat in istorie, că nu mai pot ignora necesitatea desfăşurării raţionale a vieţii societăţii. Raţiunea istoriei trebuie să devină pe viitor ecologică, creând o ecologie a culturii în care şi cele mai mărunte fapte şi gesturi culturale să aibă un sens.

În cadrul dezbaterii pe care o realizează Constantin Noica asupra spiritului istoric, fiinţei istorice şi modelului unei culturi, exigenţa culturii europene este exemplară.

De un model al culturii europene, singurul despre care putem vorbi ca fiind real, putem aminti doar începând cu modernitatea târzie, dar există premise ale acestui model. O astfel de premisă, singura, după părerea lui Noica, se află în ideile lui Platon. Nici acolo însă peste tot, ci numai în Republica, unde este dezbătut modelul statului: „Anticii nu modelau, descriau. Printre puţinele cazuri de modelare, abia Platon, în Republica, dă ca model statul, spre a vedea în mare ce poate fi justiţia în mic, la individ; dar în folosinţa dată modelului politic a fost luat pur şi simplu drept realitate sau drept construcţie platoniciană în sânul realităţii – atât de puţin concepeau anticii modelul“ (C. Noica, op. cit., pp. 39-40). În această subliniere întâlnim două aspecte esenţiale: a. admiraţia lui Constantin Noica pentru gândirea platoniciană, ştiindu-se că el îl prefera pe Platon lui Aristotel; b. dificultatea anticilor de a înţelege modelul politic al lui Platon prin confuzia realităţii cu aparenţa.

Se pare că a fost mai la îndemână pentru cultura europeană să urmeze un model aristotelic, prezent în toate structurile sale prin fibra raţionalităţii. Poate a venit timpul reconsiderării culturilor, aşa cum s-a întâmplat în logicile non-aristotelice.