IOAN CRISTESCU, ŞCOALA DE LA BRAŞOV

Sloganul, „sărbătoare a cărţii“, ca apreciere a unui târg de carte, îl auzim des până la disconfort. Pentru cunoscătorii şi profesioniştii pieţei editoriale este un eveniment generat de industria cărţii, cu derivatele sale: lansări de carte, dezbateri, ateliere etc. pentru a-l transforma într-un festival, ce-şi păstrează dominanta de marketing.

Pentru cititori este un bun prilej de socializare într-un mediu, care, dacă luăm în calcul statistica privind consumul de carte de la noi, devine un tabiet în apropierea unei tradiţii fragile sau mai exact al „trand“-lui. Fiind participant activ, am urmărit cu atenţie publicul/vizitatorul. Sunt mai multe categorii, diferenţiate procentual, de la autori şi susţinătorii lor, la cunoştinţe literare sau de breaslă, veleitari, profesionişti ai cărţii, scriitori şi editori, curioşi şi cei care vin ca să fie văzuţi în apropierea cărţilor.

Cinismul acestei categorisiri provine din chiar sloganul de mai sus. Dacă editurile mari au reprezentativitate şi planuri editoriale şi, desigur, multe titluri de unde poţi să alegi, la standurile mici te opreşti întâmplător sau nu, dar, dacă eşti atent, găseşti surprize. Este şi cazul unui produs editorial propus de Casa de pariuri literare (CDPL), o editură cunoscută pentru devotamentul, hărnicia şi priceperea lui un cristian (Cristian Cosma). Persoană şi personaj al literelor bucureştene, şi nu numai, prezent în redacţia Observatorului Cultural şi în lumea literară prin ceea ce aş numi intervenţii necesare şi inedite, cu o misiune deloc uşoară de conştientizare şi promovare a instituţiei debutului. Nu insist asupra temei, pentru că el a adus-o în zona dezbaterii şi bine a făcut. Dincolo de debut/debuturi un cristian acţionează ca un promotor, conservator şi păstrător al patrimoniului viu, imaterial. Este un muzeograf al vremurilor pe care le trăieşte, lucrează pentru memoria culturală/literară, investighează şi provoacă.

Este şi cazul acestei surprize editoriale, reunite sub titlul Alexandru Muşina şi Grupul de la Braşov, ce conţine cinci reviste, fiecare dedicată unui autor: Alexandru Muşina-mentorul, persoana centrală, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, completate cu un volum, la bază o teză de doctorat cu tema Şcoala de la Braşov, susţinută în 2019, de Ioan Şerbu, la rândul său o surpriză prin complexitatea şi acribia cercetării istorico-literare. Proiectul coordonat de un cristian este un exemplu de valorificare a cercetării în istoria literară recentă şi atrage atenţia asupra modalităţilor multiple prin care disciplina şi elanul documentării produc rezultate ce nu vor putea fi ignorate de următoare investigaţii.

Fiecare dintre aceste reviste reprezintă nu doar o pagină de dicţionar, ci o micromonografie individuală şi în acelaşi timp completă prin firul tematic care le uneşte – Grupul de la Braşov. Este aici istoria creşterii şi formării unor scriitori/ intelectuali în mediul ostil al anilor ‘80, ai dictaturii şi formelor complexe de vieţuire

Alexandru Muşina este personajul de prim-plan prin raportare la ceilalţi. Personalitatea sa, prin spiritul critic, polemic şi profesionist în literatură şi crearea ei, se conturează în jurul ideii de lider în sens profesoral, de prieten, de mentor şi antrenor. Cred că Alexandru Muşina, aşa cum l-am cunoscut, ar zâmbi ironic la cele de mai jos, reducţii şi actualizări.

În tipologia mentorului se include: mentorul prieten, mentorul de carieră, mentorul pentru viaţă dar, un adevărat mentor le îmbină pe toate, el fiind în acelaşi timp antrenor, ghid, model, motivator etc. Menirea lui nu este aceea de a crea ucenici asemenea lui, ci de a-i ajuta pe ucenici să îşi creeze propria imagine prin care să se impună, să atingă înălţimile. Vorbim deci de arta de a fi mentor, pentru că mentoratul sau mentoring-ul se deosebeşte de clonare, cel mentorat nefiind o replică fidelă a mentorului, dar şi de coaching, un termen similar dar nu sinonim. Atât mentoratul cât şi coaching-ul sunt importante în dezvoltarea individului, dar ele implică aspecte diferite. Mentoratul este o relaţie pe termen lung axată pe susţinerea creşterii şi dezvoltării integrale a unei persoane, în timp ce un coach este cel care observă şi consiliază acţiuni specifice sau schimbări comportamentale din prezent urmărind o îmbunătăţire imediată. Este o meditaţie pe care Alexandru Muşina ar rezuma-o întru-un singur cuvânt, „mamoş“, cel care moşeşte, cu cele şase reuşite ale sale pe care le revendică.

O misiune de descoperire a talantului, acel „obiect subiectiv“ ce înseamnă „literatura ca meserie“ fără a ignora ceea ce numim talent. Acest lucru l-a încercat şi cu mine ca editor prin scrisorile-lecţii de editare pe care mi le-a trimis de la Şinca acest „geniul balnear“.

Simona Popescu, regretatul Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea recunosc influenţa, lecţiile şi contribuţia mentorului la ceea ce au devenit, la începuturile lor, şi nevoia de exerciţiu cu tot ce înseamnă aceasta de la frustrări, până la ascultare, la şlefuire şi înţelegere a ceea ce eşti. Lecţiile lui Alexandru Muşina, prin formarea grupului de la Braşov, justifică în mare măsură ideea de şcoală. Grupuri literare şi şcoli literare au existat şi vor exista. Diferenţa specifică a acestui caz este construcţia programatică de „instituţionalizare a învăţării meseriei de scriitor“.

Faptul că la Braşov, odată cu venirea după absolvire, a lui Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, cu prezenţa lui Ovidiu Moceanu, Ruxandrei Ivăncescu, Romulus Bucur şi a altora, cu ucenicii/ discipoli menţionaţi mai sus, dar, ulterior, altă generaţie cu Dumitru Crudu, Dan Ţăranu, Andrei Doşa, Vlad Drăgoi, Robert G. Doşa etc., s-a constituit o identitate de şcoală literară, este evident nu atât la nivelul realizărilor personale, variate, diferite ca expresie, cât la un model de raportare ce nu este neapărat o filiaţie cât naşterea unei atmosfere, stări de lucru în literatură.

Centru universitar important, Braşovul a devenit un creuzet în care se descopereau, în această stare de lucru, identităţi. Şi descoperirea nu este tributară ideii de performanţă imediată, cât de învăţare. Dacă anii ‘80 sunt sub zodia Şcolii de literatură, după 1990 putem vorbi, creată din nimic, de o Şcoală de Filologie braşoveană, respectată, solidă şi continuată azi, pe coordonatele de atunci, un proces firesc de extindere a ideii de instituţionalizare. Nu cred, sau poate mă înşel, să existe în România postrevoluţionară un caz mai concret de construcţie universitară prin elan şi motivare specifice unui romantism al începuturilor. Însăşi cursivitatea schimbului de generaţii stă mărturie. Am editat câteva numere din revista Corpul T şi pot să spun că rigoarea însoţită de ideea de reformă continuă şi inovatoare în cercetarea literară a consolidat o Şcoală de Filologie.

Această teză de doctorat a lui Ioan Şerbu, devenită volum, păstrează spiritul Şcolii de la Braşov. Dincolo de elementele biografice, contextualizare şi analiză, autorul urmăreşte cu maturitate linia de interdependenţă a participanţilor, clarifică teoretic prin dezbatere concepte, investighează şi elucidează momente. Este o cercetare de istorie literară, dar şi un studiu cultural. Iniţiativa publicării revistelor şi a volumului în 2024, la 11 ani de la dispariţia lui Alexandru Muşina şi 10 de la cea a lui Andrei Bodiu, poate fi considerată un omagiu, dar este şi o dreaptă şi necesară rememorare.