ANTONIO PATRAŞ, ARISTOCRATUL IBRĂILEANU

În pofida conservatorismului temperamental de nuanţă aristocratică, moştenit prin tradiţia locului de la junimişti şi relevabil în comentariile critice şi în foiletonistica sa, dar şi în maximele din Privind viaţa şi în Adela, Ibrăileanu continuă să fie considerat un critic provincial şi rudimentar şi un ideolog „progresist“ lipsit de simţ estetic, care ar fi interpretat literatura exclusiv din perspectivă sociologică. Istoricii literari îl pun mereu în antiteză cu E. Lovinescu, marele rival, în care identifică pe autenticul continuator al lui Maiorescu şi al Junimii, autorul Spiritului critic în cultura românească fiind plasat invariabil în tabăra adversarilor autonomiei esteticului. Dar, cu toate că a fost el însuşi în tinereţe un discipol credincios al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu s-a delimitat treptat de socialism şi de programul artei „cu tendenţă“, tot aşa cum s-a despărţit şi de militantismul ideologic al lui Constantin Stere, pe care l-a împărtăşit o vreme. Căci „poporanismul“ nu-şi face simţită prezenţa decât în epoca de început a Vieţii Romîneşti, când revista ieşeană trebuia să-şi găsească identitatea şi să răspundă totodată arzătoarelor probleme ale momentului. Or, în epoca premergătoare Primului Război Mondial, lumea românească se confrunta cu mari convulsii sociale („chestiunea ţărănească“), scriitorii fiind însufleţiţi şi ei de elanuri umanitariste şi de idealul unităţii naţionale, indiferent de orientarea lor estetică. Aşa se explică, bunăoară, coloratura decadent-estetizantă a literaturii multor colaboratori de la revista Sămănătorul (D. Anghel, Şt. O. Iosif ş.a.), precum şi zelul naţionalist al condeierilor de orientare modernistă din proximitatea lui Macedonski sau Ovid Densusianu. Elocventă mi se pare, în acest sens, şi prietenia lui Caragiale (scriitor cunoscut în epocă pentru sarcasmul cu care sancţiona „românismul“, demagogia naţionalistă) nu doar cu socialistul Gherea, ci şi cu „naţionaliştii“ Delavrancea şi Vlahuţă, iar mai târziu, în epoca exilului berlinez, cu Goga (pe care îl vizitează la închisoare), dar şi cu Ibrăileanu şi cu scriitorii din cercul de la Viaţa Romînească.

Prin „valahul“ Caragiale, de fapt, Ibrăileanu îşi va fi descoperit afinităţi profunde cu spiritul conservator al Junimii şi, mai cu seamă, al vechii şcoli critice moldoveneşti (cu Alecu Russo şi Kogălniceanu, cu Alecsandri şi C. Negruzzi), adică al unei tradiţii de gândire bazate pe etosul bunului-simţ şi al moderaţiei, vizând asimilarea treptată a ideilor liberale în perspectiva unei evoluţii organice a societăţii româneşti. Reticenţa liderului de la Viaţa Romînească faţă de Maiorescu (apreciat ca întemeietor, ca om al începutului de drum, dar sancţionat pentru elitismul său şi pentru natura pur formalistă a comentariului critic) a făcut pe mulţi exegeţi să conteste filiaţia junimistă a gândirii critice a lui Ibrăileanu şi a revistei ieşene deopotrivă, al cărei program a fost mereu comparat cu acela al Daciei Literare – comparaţie menită a sublinia indirect rădăcinile liberal-paşoptiste ale poporanismului ieşean. În realitate însă, Ibrăileanu se vădeşte a fi un continuator care, asemeni lui Maiorescu, susţine atât autonomia esteticului, cât şi componenta „specific naţională“ a literaturii noastre, în cel mai curat spirit junimist cu putinţă – ceea ce-l va determina pe causticul H. Sanielevici (critic cu mare autoritate în epocă, căruia Adrian Jicu i-a dedicat un studiu de referinţă) să denunţe caracterul „reacţionar“ al „poporanismului“ promovat de scriitorii de la Viaţa Romînească. Din excepţionala operă de critic şi de eseist a lui Sanielevici posteritatea a reţinut doar articolaşul polemic intitulat Morala dlui Sadoveanu, cu celebrul „tabel sinoptic“ ce inventariază ororile din proza sadoveniană, fapt ce dovedeşte nu atât acuitatea intelectuală a zelosului exeget cu pretenţii de statistician, cât mai curând, extravaganţa sa, amendată prompt de contemporani şi, nu mai puţin, de Ibrăileanu însuşi. Sanielevici îşi propusese să demaşte însă conservatorismul de fond, temperamental (fiindcă involuntar) al scriitorilor din gruparea ieşeană, al căror „moldovenism“ asumat cu ostentaţie polemică i se pare a fi, în ultim resort, doar o manifestare particulară a unei atitudini „reacţionare“, paseist-romantice, specifice locului.

Luându-l mai cu seamă pe Sadoveanu ca pretext polemic al exemplificărilor sale, Sanielevici sancţiona mixtura de idei progresiste şi conservatoare, de romantism şi naturalism, pledând în schimb pentru edificarea unei literaturi clasice şi morale deopotrivă, după tipare victoriene (Dickens şi George Eliot sunt invocaţi ca modele demne de imitat). Fiind el însuşi un scriitor şi un critic burghez, de tip victorian, sensibil aşadar la valorile clasice (elocventă e simpatia comună a celor doi critici pentru Duiliu Zamfirescu şi Brătescu-Voineşti), Ibrăileanu îl considera însă emblematic pe autorul Şoimilor pentru posibilităţile creatoare ale literaturii noastre din acea vreme, evoluţia ulterioară a lui Sadoveanu confirmându-i pe deplin intuiţia. Şi nu e întâmplător că, în broşura apărută imediat după Primul Război Mondial, Cultură şi literatură, criticul de la Viaţa Romînească semnalează, la fel ca Sanielevici, importanţa scriitorilor ardeleni în evoluţia literaturii noastre, pe fondul atenuării distincţiilor regionaliste din Spiritul critic în cultura românească (conservatorismul moldovenesc versus liberalismul muntenesc), al unificării şi uniformizării limbii literare şi al unui fenomen general de democratizare a scrisului.

Că Ibrăileanu rămâne un om al lumii vechi, un conservator aşadar, o dovedeşte printre altele şi opţiunea sa politică pentru Puterile Centrale, care l-a determinat pe Lucian Boia să-l plaseze în categoria intelectualilor noştri „germanofili“ (mai corect ar fi să-i numim „rusofobi“), alături de junimişti (P.P. Carp, Maiorescu şcl.), de Radu Rosetti şi de majoritatea scriitorilor moldoveni, pe bună dreptate ostili tendinţelor autocratice şi expansioniste ale marelui vecin de la Răsărit. De cealaltă parte a baricadei, alături de învingători, s-a situat însă E. Lovinescu – criticul nostru canonic din perioada interbelică, şi el un moldovean conservator, ce a teoretizat însă, bovaric, liberalismul, asumându-şi rolul de promotor al modernismului literar, odată cu înfiinţarea cenaclului şi revistei Sburătorul. Aşa se explică de ce, în perioada interbelică, criticul de la Viaţa Romînească a făcut mai mult figură de om vechi, marginalitatea sa asumată aureolându-l însă retrospectiv cu prestigiul de „ultim aristocrat al Literelor“, cum inspirat l-a numit, cu o formulă memorabilă, Angelo Mitchievici. E lesne de înţeles de ce, în perioada comunistă, atât aristocratismul, cât şi rusofobia lui Ibrăileanu au fost intenţionat camuflate. De pildă, toate pasajele din Spiritul critic… în care autorul îi vorbea de rău pe ruşi sunt eliminate în ediţiile de după război, imaginea cosmetizată ideologic a criticului de la Iaşi fiind aceea a proletarului intelectual, susţinător înfocat al „artei cu tendenţă“ (în perioada de tristă glorie a realismului socialist) şi al „specificului naţional“ (în deceniile 7-8 ale secolului trecut, când protocronismul era susţinut de ideologia oficială). Singurii comentatori ce fac opinie separată în epocă sunt, nici nu-i de mirare, foştii clienţi ai închisorilor comuniste: N. Steinhardt (pentru care atât Emil Codrescu, cât şi Ibrăileanu sunt nişte „burghezi aristocratizaţi“, la fel ca Maiorescu, Caragiale sau Lovinescu) şi Alexandru Paleologu (seducătorul eseist subliniind estetismul operei lui Ibrăileanu, nutrite de fascinaţia eternului feminin). Interesante sunt şi interpretările în cheie psihanalitică (N. Manolescu, Ion Vartic ş.a.), care evidenţiază modernitatea literaturii criticului, fondul ei decadent-estetizant, proustian. În rest, imaginea standard acreditată de manuale şi de istoria literară, şi care s-a perpetuat până azi, vehiculează cunoscutele poncife privind presupusa carenţă de gust, de stil şi de spirit critic a liderului de la Viaţa Romînească.

În fond, ceea ce-l deranja pe Sanielevici atunci când ataca reacţionarismul poporaniştilor era că fostul discipol al lui Gherea dezertase de fapt din tabăra socialiştilor pentru a accepta tutela liberalilor (cu al căror sprijin financiar apărea Viaţa Romînească) şi a teoretiza mai apoi ideea de „specific naţional“, cu care marxiştii se răfuiseră dintotdeauna. Şi Maiorescu identificase, la vremea sa, un profil etnic particular al culturii şi civilizaţiei româneşti, pe care încercase să îl explice în spiritul filosofiei lui Schopenhauer şi al etnopsihologiei. Şi tot din unghiul psihologiei etnice va defini mai târziu Lovinescu „specificul naţional“, afirmând în cel mai conservator mod cu putinţă că literatura română constituie un organism omogen, în cadrul căruia creativitatea individuală se vede limitată de posibilităţile creatoare ale „rasei“. Faţă de rivalul său de la Sburătorul şi de Maiorescu, Ibrăileanu punea problema „specificului“ într-o manieră mult mai modernă şi mai complexă, în termeni sociologici, dar şi lingvistici şi istorici, mare parte a argumentaţiei din Spiritul critic… bazându-se pe informaţiile culese de critic în perioada uceniciei sale ca filolog pe lângă Alexandru Philippide, pe vremea când colaborase la realizarea Dicţionarului Limbii Române. Şi dacă ţinem cont de faptul că Philippide a fost el însuşi, în tinereţe, un junimist înfocat, care a luat partea lui Maiorescu în faimoasele sale polemici cu Gherea şi cu socialiştii, întrezărim mult mai uşor linia de continuitate ce leagă pe junimişti de Ibrăileanu şi de scriitorii de la Viaţa Romînească. În mod direct, repet, Ibrăileanu a luat contact cu ambianţa spirituală a Junimii mai curând prin Caragiale şi Philippide, sau prin dezertorii pro-liberali Xenopol, Gane şi Panu, şi nu prin Maiorescu.

Un alt argument în favoarea conservatorismului lui Ibrăileanu îl constituie mai apoi fascinaţia sa faţă de Eminescu, căruia îi va dedica mai multe studii, închinându-şi ultimii ani ai vieţii realizării unei ediţii critice menite a restitui variantele originare (cu păstrarea particularităţilor fonetice şi gramaticale „moldoveneşti“) ale faimoaselor poeme, puse în circulaţie de mulţi editori fără pregătire filologică. Lirismul eminescian, cu bine cunoscuta notă crepuscular-melancolică, se regăseşte, de altminteri abundent, în Adela, roman în care personajul central, doctorul Codrescu, împărtăşeşte filosofia practică a lui Schopenhauer (amestec de pesimism şi epicureism), delimitându-se prin senzualismul său rafinat doar de misoginismul vulgar al marelui gânditor. Portretul celebrului filosof, atât de popular la Junimea (Eminescu intenţiona să-i aprofundeze teoriile în proiectata sa lucrare doctorală, iar Maiorescu traducea în premieră, la noi, Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă), împodobeşte de altminteri unul dintre pereţii camerei în care locuia Codrescu – spre amuzamentul Adelei, ce se ştia adorată de sensibilul ei „maître“ cu false pretenţii de „misoghin“.

Prin atitudinea sa delicată faţă de femeie, elogiată mereu cu uimire admirativă, ca întrupare a unui crâmpei din frumuseţea lumii şi a naturii, Ibrăileanu împărtăşea în mod evident concepţia patriarhală, cu nuanţe estetizante, a lui Eminescu, delimitându-se hotărât de ideile progresiste ale lui Gherea. Ideologul marxist reproşa marelui nostru poet că nu e capabil să înţeleagă principiul democratic al egalităţii sexelor şi că nu vede în femeie decât obiectul pasiunii sale egoiste, şi nu un partener de dialog intelectual sau un tovarăş de drum. Despre fenomenul emancipării femeii a scris şi Ibrăileanu numeroase articole, subliniind necesitatea ameliorării condiţiei sociale a urmaşelor Evei, dar atrăgând totodată atenţia asupra consecinţelor nefaste pe care aceste reforme sociale le pot avea asupra familiei tradiţionale şi a moravurilor. Din acest motiv, în loc să evidenţieze asemănările dintre bărbat şi femeie, în spiritul ideologiei marxiste, Ibrăileanu insistă mereu asupra trăsăturilor distinctive care particularizează cele două sexe şi care fac astfel posibilă dragostea, pasiunea amoroasă. Aşa se explică de ce, în Adela, Ibrăileanu „învecheşte“ în mod deliberat decorurile şi recuzita romanescă, plasând acţiunea la sfârşitul secolului al XIX-lea – epoca de după război nemaipărându-i-se prielnică unor sentimente delicate şi atât de intense totodată precum „prietenia pasionată“ a doctorului Codrescu. Remarcabil mi se pare în acest sens că „poporanistul“ Ibrăileanu se dovedeşte mult mai rafinat decât Maiorescu, care sancţiona carenţa de posibilităţi intelectuale ale femeii, stârnind indignarea Sofiei Nădejde şi a căuzaşilor feminişti de la Contemporanul. Autorul Adelei nu împărtăşeşte, după cum am mai spus, misoginismul lui Schopenhauer, ca atâţia intelectuali dezamăgiţi în amor şi plini de resentiment faţă de femeie, apropiindu-se în schimb de maniera aristocratică de a celebra feminitatea, a lui Alexandru Paleologu, de pildă. E vorba, mai exact, de un aristocratism sufletesc nemaculat de sentimente şi emoţii plebee, traductibil în ultim resort printr-o atitudine contemplativă, de uimire admirativă şi, nu mai puţin, de melancolică reverie.

Cititor pasionat al lui Proust şi Anatole France, al lui Thomas Hardy, Tolstoi şi Turgheniev (pe Dostoievski nu îl gusta, considerându-l prea tenebros), Ibrăileanu şi-a sistematizat concepţia etică în seria de aforisme din volumul Privind viaţa – recenzat cu entuziasm, la data publicării sale, de Paul Zarifopol şi Mihai Ralea, prieteni apropiaţi ai criticului şi intelectuali cu origini aristocratice, care i-au evidenţiat filiaţia clasicistă, relevabilă în creaţiile marilor moralişti francezi, şi, mai cu seamă, în celebra culegere de maxime a lui La Rochefoucauld. Creditând tulburătoarele constatări ale ilustrului său predecesor, care afirmase că virtuţile nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte vicii ascunse, şi că amorul propriu e cel mai puternic resort al vieţii afective şi al comportamentului nostru social, Ibrăileanu îşi însuşeşte principiile unei etici defensive cu nuanţe epicureice, bazate pe ideea de contemplaţie. În vârful ierarhiei sale morale criticul plasează delicateţea – însuşire similară paradoxalului „bun simţ“ teoretizat de Paleologu, şi care se manifestă în plan social prin politeţe şi printr-un comportament de ascetică eleganţă, menit a inhiba complet manifestările anarhice ale amorului propriu şi a proteja astfel personalitatea adevăratului om de elită pe care Ibrăileanu ni-l propune ca model ideal. (Să nu uităm că şi tânărul Maiorescu se răfuia, în anii debutului său ca orator de succes, cu „dezgustătoarea subiectivitate“, pe care a discreditat-o ori de câte ori a avut ocazia, considerând-o un semn distinctiv al sensibilităţii plebeu-romantice). Ibrăileanu elogiază apoi ipocrizia ca formă sui-generis a distincţiei (i.e. „delicateţii“) sociale şi a respectului faţă de semeni, atribuindu-i întrucâtva semnificaţia „minciunii vitale“ din teatrul ibsenian, sinceritatea fiind valorizată negativ, ca expresie a primitivităţii sufleteşti şi a cinismului. Vulgară va fi, în consecinţă, dorinţa impetuoasă a omului de a-şi afirma personalitatea, după cum demnă de dispreţ îi apare aristocraticului moralist şi psihologia burgheză a succesului, care defineşte dinamica vieţii sociale în epoca modernă. Anacronicul Ibrăileanu elogiază ca atare un stil de viaţă contemplativ, care-i poate permite omului luxul de a trece prin viaţă cât mai neobservat, ca un anonim, cu satisfacţia de a se şti protejat de imixtiuni indiscrete şi de a-şi putea cultiva grădina în tihnă.

Dacă am insista, am găsi numeroase alte exemple convingătoare privind filiaţia junimistă a operei lui Ibrăileanu, din care nu putem exclude cu totul elementele „socialiste“ şi „poporaniste“, cu precizarea – esenţială, totuşi! – că ele nu constituie decât ecoul nesemnificativ al unor opţiuni ideologice trecătoare, şi nicidecum expresia de fond a personalităţii criticului de la Viaţa Romînească. Rămas în amintirea contemporanilor ca o apariţie stranie, spectrală (obişnuia să lucreze şi să primească vizite numai noaptea), cu înfăţişarea sa de cavaler sau de mag înveşmântat mereu într-o mantie neagră, dar şi cu fobia sa de microbi ce-l făcea să păstreze o profilactică distanţă de semenii săi, Ibrăileanu lasă azi, mai curând, impresia unui personaj proustian, fără nimic plebeu în plămada personalităţii sale de aristocratică speţă. De aceea, se cuvine să reevaluăm rolul jucat în cultura noastră de autorul Spiritului critic în cultura românească, care a reuşit să coaguleze în jurul său elita intelectuală a Iaşilor din primele două-trei decenii ale secolului trecut, impunându-se tuturor ca o personalitate modelatoare, ca un magistru. Fără a fi un lider autoritar şi distant, precum Maiorescu, dar nici un amfitrion plin de voioşie, ca Pogor, melancolicul Ibrăileanu a încurajat însă la Viaţa Romînească perpetuarea spiritului ironic şi zeflemist al Junimii (prin Topîrceanu şi Păstorel, dar şi prin figurile de rang secund, ca D.D. Patraşcanu, I.I. Mironescu ş.a.). Cei care l-au cunoscut şi l-au evocat au surprins cu toţii timiditatea şi delicateţea criticului, care ştia să fie un bun şi atent ascultător, găsind pentru fiecare vorba potrivită, cu o afectuoasă prietenie. Căci omul acesta singuratic şi anxios, care se ascundea îngrozit de lumina zilei, a avut în cel mai înalt grad vocaţia prieteniei. Aşa se explică de ce nu a reuşit Ibrăileanu să fie „obiectiv“ şi să judece fără părtinire literatura vremii sale, („salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cititor“, spunea el undeva), ca Lovinescu, preferând să scrie, după război, doar despre autorii lui de suflet şi despre amicii din cercul Vieţii Romîneşti – din acest motiv, Călinescu vedea în el o „cloşcă cu pui“. Lăsând deoparte ambiţia de a-l concura pe rivalul său de la Bucureşti, Ibrăileanu a ales finalmente să fie un critic de gust şi un eseist. Ca un veritabil aristocrat.