ION VARTIC, „FRANZ KAFKA NU VREA SĂ MOARĂ“

Acesta este titlul aşa-numitului „roman“ al medicului Laurent Seksik, prozator şi dramaturg, apărut la Gallimard în 2023. Citindu-l, i-am verificat datele şi mi-am dat seama că, departe de a fi o biografie romanţată, este o carte foarte precis documentată. Ea începe cu un prolog care conţine raportul medical al şefului sanatoriului din Kierling, întocmit în 4 iunie 1924, a doua zi după moartea pacientului Franz Kafka, petrecută înspre amiaza zilei precedente. Aşa-zisul roman urmăreşte, pas cu pas, biografia ulterioară a celor care au stat la căpătîiul lui Franz Kafka pînă în clipa morţii sale. E vorba, în primul rînd, de Dora Dymant (în transcriere germanã Diamant), ultima iubită a scriitorului, şi de Robert Klopstock, studentul medicinist care şi-a întrerupt studiile pentru a-l asista medical în ultimele săptămîni pe prietenul său. Iar a treia persoană este Ottla, sora cea mai mică a scriitorului, care a avut şi ea un rol important în decizia lui Kafka de a evada din sfera paternă şi de a încerca să ducă o viaţă independentă, alături de Dora Dymant, la Berlin, din toamna lui 1923 pînă în primăvara anului următor.

Viaţa ulterioară a primilor doi, Dora şi Klopstock, va fi marcată în mai multe rînduri de relaţia pe care au avut-o cu Franz Kafka. De pildă, studentul medicinist, în urma experienţei pe care o va trăi alături de scriitor, va deveni un important pneumatolog, după cum, tot datorită acestei prietenii cu un pacient, ulterior tot mai celebru, va reuşi să fie angajat la o universitate americană, datorită recomandărilor pe care i le va da Thomas Mann şi Albert Einstein. După cum rămîne şi în biografia lui Klaus Mann, cu care a devenit prieten, după ce i-a asistat acestuia sevrajul de morfinoman la o clinică de la periferia Budapestei. Recomandîndu-l la rîndul său lui Stefan Zweig, Klaus Mann va spune despre Klopstock că e un tip foarte interesant şi inteligent, care, evident, n-ar fi ajuns prietenul lui Kafka dacă n-ar fi avut aceste calităţi. Mai puţin cunoscut este rolul acestui fost student medicinist în ultima zi de viaţă a scriitorului. Cei doi se cunoşteau deja de doi ani şi Kafka îi ceruse să-i promită că în momentul în care suferinţele lui, de laringită tuberculoasă, vor deveni insuportabile, să-i facă injecţia cu morfină letală. Înspre amiaza zilei de 3 iunie, Robert Klopstock a îndepărtat-o de la căpătîiul lui Kafka pe Dora Dymant şi i-a făcut această injecţie ultimă prietenului său. Cu cîteva clipe înainte, exasperat, Kafka îi strigase: „Omoară-mă, sau dacă nu, eşti un asasin!“. Avem un singur martor al acestui eveniment: sora medicală Anna. Conform mărturiei ei, Dora ar fi năvălit în cameră cu un buchet de flori de cîmp, s-ar fi aplecat asupra lui Franz spunîndu-i „Miroase florile ăstea, miroase-le puţin“. Se pare că atunci muribundul, care părea să fi alunecat deja în cealaltă lume, şi-ar fi revenit o clipă, ar fi inspirat parfumul florilor şi ar fi avut o ultimă sclipire în ochi. Moment ambiguu pe placul prozatorului, căci nu se va şti niciodată dacă acest lucru s-a întîmplat sau nu.

• Franz Kafka,1914.

Titlul acesta dat de Laurent Seksik e întru totul potrivit. Un anumit lucru este pînă astăzi în atenţia cercetătorilor. Iată despre ce este vorba. În anii 1920-’30, Max Brod, care, împotriva dorinţei testamentare a prietenului său, s-a ocupat de editarea operei sale, a întrebat-o pe Dora despre manuscrisele şi scrisorile pe care era sigur că ea le-a păstrat. Anume, cele treizeci şi cinci de scrisori pe care ea le-a primit de la Kafka şi ultimele pagini de însemnări pe care scriitorul le-ar fi făcut din toamna lui 1923 pînă în primăvara lui 1924. Spre deosebire de Milena Jesenská, care, fiind şi ea scriitoare, i-a dat lui Max Brod toate scrisorile şi manuscrisele pe care i le trimisese Kafka, Dora Dymant nu s-a putut despărţi de valiza în care ţinea toate hîrtiile scriitorului. Mai mult, ea spunea că nimeni nu-l mai poate cunoaşte cu adevărat pe Kafka întrucît nu-i mai poate prinde privirea şi nici gesticulaţia, şi că, la urma urmelor, viaţa intimă a iubitului său nu trebuie să fie la îndemîna nimănui, pentru că aceasta a şi fost dorinţa scriitorului. Mai tîrziu, ea a şi recunoscut public că în timpul convieţuirii lor de o jumătate de an la Berlin, în timp ce, bolnav, Franz stătea pe pat, Dora ardea într-un lighean la cererea lui hîrtii, dădea foc unora din manuscrisele sale: „Numai aşa mă eliberez de demonii mei!“, îi spunea Kafka. După moartea scriitorului, Dora Dymant s-a reîntors la Berlin, a urmat cursuri de arta spectacolului şi a devenit pentru scurtă vreme actriţă profesionistă (aşa cum şi dorea, de altfel, Kafka). Căsătorită între timp cu un anume Ludwig Lask, provenit dintr-o familie intelectuală ilustră, devenit la fel ca mama sa un important comunist german, redactorul-şef al ziarului Drapelul roşu. Imediat după venirea la putere, în 1933, a lui Hitler, Ludwig Lask, ca şi mama lui, va fi arestat. După această arestare, agenţi ai Gestapo-ului percheziţionează locuinţa şi dau de această valiză plină de manuscrise. În ciuda explicaţiilor pe care le dă Dora Dymant, agenţii confiscă tot conţinutul valizei. Disperată, Dora îi mărturiseşte adevărul lui Max Brod, care intervine pe lîngă ataşatul cultural al ambasadei cehe la Berlin. Răspunsul funcţionarilor din Gestapo a fost descurajant: „E imposibil să dăm de acest maldăr de hîrtii, întrucît avem munţi de hîrtie confiscată“.

Există deja de multă vreme un aşa-numit Program Kafka, sponsorizat de o universitate americană, care se ocupă, între altele, şi de acest aspect. Diverşi cercetători au încercat, deocamdată fără succes, să dea de aceste manuscrise în arhivele berlineze. Căutările au mers pînă în arhivele ruseşti, conform ipotezei că poate soldaţii Armatei Roşii au transportat de-a valma în Rusia Sovietică părţi din arhiva poliţiei secrete germane. Deocamdată, toate cercetările au rămas infructuoase. Să mai adaug un exemplu, de data aceasta halucinant, pe care îl conţine biografia ultimei iubite a scriitorului. În 1934, în timp ce soţul ei era încă arestat, Dorei i s-a născut o fiică căreia i-a dat numele de Franziska Marianne. Doi ani mai tîrziu, Dora a observat stupefiată că fetiţa are trăsăturile lui Franz Kafka. Dovadă a faptului că Franz Kafka nu vrea să moară e şi biografia amănunţită a vieţii Dorei Dymant făcută de o cercetătoare, care se numeşte Kathi Diamant, care poartă acelaşi nume cu obiectul cercetării sale, deşi nu există între ele nici un fel de relaţie de rudenie. Tot de aceeaşi idee a imortalităţii lui Kafka e lungul proces legat de apartenenţa arhivei postume a lui Max Brod. Destul de recent, instanţele juridice au decis ca toată această arhivă să ajungă la Biblioteca Naţională din Ierusalim. Cercetătorii sînt convinşi că aici se vor găsi alte elemente foarte importante pentru biografia lui Kafka şi că, probabil, acestea vor sta la baza unei noi monografii asupra vieţii scriitorului. Cel puţin aceasta este părerea lui Reiner Stach, autorul unei biografii monumentale în trei volume despre Kafka. De altfel, nu puţini exegeţi ai scriitorului au remarcat că el rămîne permanent actual datorită faptului că în lumea intelectuală s-a impus adjectivul „kafkian“, devenit emblematic pentru tot felul de situaţii absurde, tipice pentru vremea noastră.

În ce mă priveşte, luînd la cunoştinţă de paginile care formează jurnalul german de bătrîneţe al lui I. Negoiţescu, am dat, trebuie să recunosc, destul de înciudat, de o anumită asociere pe care o face criticul între aspectul corporal al lui Kafka şi acela al prietenului său Radu Stanca. Pentru a înţelege exact despre ce este vorba, am să mă ocup mai întîi de obsesia pe care o avea scriitorul praghez în privinţa corporalităţii sale şi a efectelor pe care, cel puţin fantasmatic, le-a avut asupra sa.

Supunîndu-l pe Kafka analizei amănunţite, intentîndu-i, pe baza probelor din scrisorile către Felice, un proces, Elias Canetti ne atrage atenţia de la început asupra sensibilităţii speciale, nevralgice, pe care o dezvăluie acuzatul său pentru tot ceea ce priveşte corpul lui. Mai precis spus: Canetti ne atrage atenţia, dacă mai era nevoie, asupra faptului că Franz Kafka face obsesiv de multe referinţe la puţinătatea corpului său, la subţirimea acestuia şi la semnificaţia respectivei constatări. Fiind, cum Kafka însuşi observă, „un lucru atît de slab, atît de lung“, forţele lui vitale sînt minime şi, de aceea, direcţionate, după principiul economiei, numai înspre scris, aşa că existenţa sa se identifică total cu tentativele, de altfel adeseori eşuate, de a scrie. Relaţia lui cu literatura este, originar, somatică. În acest sens, mi se pare întru totul revelatoare autoanaliza pe care Kafka şi-o face, la 3 ianuarie 1912, în jurnal. Astfel, el mărturiseşte că simte în sine „o concentrare în profitul literaturii“; în organismul său el detectează „orientarea naturii mele spre creaţia literară“; întrucît naturală, înclinaţia lui înspre scris e organică, manifestîndu-se ca o condensare, ca o comprimare, ca o contracţie într-un unic sens, fapt revelat din plin de puţinătatea sa trupească. De aceea, Kafka slăbeşte, se subţiază încă o dată în plus, pe toate celelalte laturi ale fulgurantului său corp material şi spiritual. Căci restul înclinaţiilor sale – către sex, băutură, mîncare ori către meditaţia filosofică şi muzică – trebuie să rămînă nedezvoltate, disponibile spre a fi îndreptate într-o altă direcţie, aceea a intensificării necondiţionate a productivităţii scrisului său literar.

• Radu Stanca.

Scriitorul de tip Kafka este, deci, unul fără trup şi, în consecinţă, extrem de vulnerabil, întrucît nu are masă corporală (sintagma e chiar kafkiană, el fiind fascinat în mod instantaneu de cei ce o posedă, precum, în exces, tatăl său Hermann Kafka). Ca să te deschizi înspre lume, ca să ieşi în cîmpul descoperit al vieţii, trebuie să ai corp din abundenţă, trebuie să ai masă corporală: altfel ce să consumi în luptă şi cu ce să agresezi realitatea? Or, deşi lung şi subţire ca o spadă, corpul fără corporalitate kafkian este neputincios în faţa vieţii, nefiind, cum am văzut, decît „o concentrare înspre literatură“; de aceea, el se închide în faţa lumii, se retrage însîngerat de săgeţile agresive ale realităţii: de aceea, nu întîmplător, Kafka a pozat, unui pictor, în postura sfîntului Sebastian. Nefolositoare pentru viaţă, substanţa kafkiană, din cauza prea marii concentraţii literare, este de-a dreptul toxică, atît pentru sine, cît şi pentru cei din jur (în ciuda tuturor avertismentelor lui Kafka, Felice Bauer s-a lăsat intoxicată zi de zi, ani de-a rîndul). Aşa că această concentraţie malignă trebuie diluată şi consumată într-un proces neîntrerupt de creaţie. Dar, oricît ar fi de retractil, fragilul trup kafkian e totuşi ajuns din urmă de stimulii conturbatori şi tetanizanţi ai realităţii: „De aceea, nu eşti nicicînd îndeajuns de singur cînd scrii“, îi mărturiseşte el Feliciei, „de aceea, cînd scrii, nu e niciodată destulă linişte în jurul tău, iar noaptea e prea puţin noapte…“. Soluţia eficientă e una radicală: dispariţia absolut solitară într-un spaţiu etanş. Aici se poate face, iarăşi, joncţiunea cu analiza lui Canetti din Celălalt proces, masivul său eseu kafkian: camera constituie, pentru Kafka, un asemenea refugiu, un adăpost, ea devine trupul său: un „corp exterior“, învelişul său protector, un „ante-corp“ (Vor-Leib) pentru cel aproape-fără-corp.

Nu înţeleg, însă, de ce Canetti, adică tocmai atît de psihanalizabilul autor al Limbii salvate, nu-şi duce analiza pînă la capăt. Căci, la modul fantasmatic, Kafka execută complet mişcarea de retragere, ridicînd punţile ce-l leagă de realitate. Astfel, pentru el, scriitorul devine „locuitorul din pivniţă“ (der Kellerbewohner), înrudit cu omul din subterană dostoievskian ori cehovian. Iată pasajul – insolit chiar şi pentru Kafka – din scrisoarea către Felice din noaptea de 14 către 15 ianuarie 1913: „M-am gîndit adesea că cel mai bine aş trăi avînd doar o singură lampă şi cele trebuincioase scrisului în afundul unei vaste pivniţe izolate. Întotdeauna mîncarea mi-ar fi adusă şi lăsată foarte departe de locul unde aş sta, în spatele celei mai îndepărtate uşi a pivniţei. Să mă duc să-mi iau mîncarea, în halat, trecînd pe sub toate bolţile, ar fi unica mea plimbare. Apoi m-aş întoarce la masa mea, aş mînca încet şi chibzuit şi m-aş reapuca pe dată de lucru. Cîte n-aş mai scrie atunci! Din ce adîncuri le-aş scoate! Fără efort! Căci extrema concentrare nu cunoaşte efortul“.

Străveziul corp kafkian, care fiinţează, vulnerabil, numai pentru a se manifesta ca „extremă concentrare“ înspre scris, se ascunde într-un înveliş perfect etanş, întrucît subteran. El stă acolo ca într-o placentă sau ca sub calota uriaşă şi rotundă a unei pălării (exact ca în desenele onirice post-kafkiene, în care, deasupra unei gigantice pălării răsturnate, pluteşte un om minuscul, gata de-a cădea înăuntru, de-a fi absorbit de golul calotei). Cu alte cuvinte, pentru a se proteja şi a-şi proteja creaţia pe cale de a se naşte, scriitorul de tip Kafka regresează, fantasmatic, la un stadiu prenatal ori chiar preuman. Căci „locuitorul pivniţei“ se înrudeşte cu locuitorul Vizuinii, adică cu animalul acela ciudat, nenumit, ce stă ascuns sub „protecţia căminului“ său subteran. Scriitorul de acest tip suportă, deci, o metamorfoză de sens opus, de-a-ndoaselea, regresivă, o retromorfoză, cum spune chiar Kafka: eine Rückverwandlung. Omul normal, cu masă corporală, agresiv, se deschide nemijlocit către lume. Agresat, scriitorul de tip kafkian fiinţează în chip paradoxal: se retrage din lume, se închide în sine, regresînd la o stare difuză, indeterminată, între regnuri, fapt ce îi intensifică, sensibilizează şi diversifică percepţia, care nu mai rămîne doar una umană, ci devine, simultan, sub- şi trans-umană: „Pentru că a scrie înseamnă să te deschizi nemăsurat“.

Transcriind în jurnal o afirmaţie a scriitorului praghez, I. Negoiţescu adaugă brusc, fără nici o explicaţie: „…există asemănare fizică între Kafka şi Radu Stanca“. Mi se pare clar că, implicit, asocierea i-a venit în minte criticului de la lipsa frapantă de masă corporală a celor doi creatori. Şi mie, respectiva asociere îmi sărise în ochi datorită însemnării întru totul semnificative pe care chiar Radu Stanca o făcuse, într-o scrisoare către I. Negoiţescu, în vremea cînd, în sens kafkian, la propriu şi la figurat, amîndoi erau artişti ai foamei: „Ascultă o vorbă a Sf. Francisc de Assisi (ţi-o redau în franţuzeşte, cum am găsit-o): «J’ai juste assez de corps pour retenir l’âme unie à moi»!!! E, cred eu, ceea ce am putea spune despre noi pentru a fi mîngîiaţi!!“. În ce priveşte celelalte detalii ale asocierii făcute de I. Negoiţescu, e nevoie de o analiză mai extinsă, revelatoare şi pentru scriitorul praghez, şi pentru cel sibian.