S-a născut la 17 mai 1907 la Satu Mare. A fost descoperit şi susţinut de Benedek Elek. În 1925, cedând voinţei părinteşti, s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj, dar nu şi-a terminat studiile. În 1927 a devenit redactor la revista Pásztortűz (Foc pastoral), iar din octombrie 1928 – preparator particular al copiilor baronului Huszár. În anul următor a devenit redactor la Erdélyi Helikon. A fost membru al societăţii helikoniste, ale cărei întâlniri aveau loc la castelul din Brâncoveneşti al baronului Kemény János. A debutat în 1928 cu volumul Leselkedő magány (Solitudine la pândă); al doilea volum, Nagycsütörtök (Joia Mare), a apărut în 1934. Postum, în 1938, s-a publicat volumul Az angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor). A tradus din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Emil Isac, Şt. O. Iosif, Catullus, Sextus Propertius, Georg Trakl. A murit la 7 iunie 1938 la Cluj.

 

Apocalips (Apokalipszis)

 

În locul spre care mă-ndrept:

păduri de minciuni se mistuie-n foc,

ard în ele idei schimonosite,

măştile se desprind de pe feţe.

De foarte departe

se aud ţiuind câteva viori şi chitare:

amintiri, amintiri, amintiri,

nu-s grave, nu-s dureroase.

Negura se revarsă din albii,

înghite lumina,

inundă turlele,

dispar biserici, case,

nici mama nu mai surâde;

vârtej, ameţitoare prăbuşire

am în loc de inimă.

Şi-n vârf, peste această nebunie,

ademenitoare, neagră, vrând să înşface

cu două braţe larg deschise,

o terifiantă cruce.

 

Cântul războinicilor osteniţi (Fáradt harcosok éneke)

 

Creştete sparte, labe cangrenate.

De ce, până aici şi mai departe?

 

Drumul murdar, de sânge şi noroi,

fuge-n mii de părţi, puhoi.

 

Spre dreapta să pleci? Spre stânga s-apuci?

Pierdut se simte omul la răscruci.

 

Celulă cu celulă, trupul urlă,

sângele-n plămâni se face surlă,

 

deasupră-i crengi, pe gât laţ se lasă

ghija de ceaţă, ghija de ceaţă…

 

Toamna în parcul promenadei (Ősz a sétatéren)

 

Dincoace şi dincolo de murul ochilor,

acest sterp peisaj autumnal:

un parc de promenadă.

Bărbaţii aceia, care tocmai trec prin faţa mea vorbind

cu voce tare, se vor pierde îndată printre arbori,

femeia aceasta, care şede lângă mine pe bancă,

va muri îndată, capul îi va atârna într-o parte,

ochii îi vor seca, i se va desprinde carnea.

Cât de singur voi fi!

 

Vor cădea încet şi frunzele,

şi cele de anul viitor; zadarnică li-e înmugurirea.

Numai eu voi şedea aici solitar,

fără rost, fără moarte, vreme de îngrozitor de mulţi ani.

Voi amuţi curând, nu voi avea cui să-i vorbesc;

şi după ce acest poem călit pentru viaţă

va veni pe lume din uterul maşinilor tipografice,

ochi sticloşi îl vor privi cu mirare:

Nu va mai fi cine să-l priceapă.

 

Vai, ce tristă-i această alee autumnală!

Eterul pare-a fi o nesfârşită apă,

cu nuanţe de turcoaz, verde bazin de mare

în care nu va răzbate niciodată vreo rază.

Arborii:

catargele unor corăbii scufundate.

Tufişurile:

imenşi păianjeni de apă, meduze uriaşe.

Drumul:

bălos monstru marin, şerpuitor.

Iar lacul:

în străfundul inimii mele un vis întunecat.

 

Pe bolta zâmbetelor mele (Mosolyaim egén)

 

Vin adieri călduţe, cu frisoane.

Şi vin amurguri mov.

Şi cuvinte înăbuşite.

Şi nouri albi, cu volane.

 

Virgine cu tenul de lapte visează

într-ale norilor paturi de spumă,

şi zboară foarte departe-n cerul

de demult al zâmbetelor mele.

 

Suferinţe pitice vibrează-n adiere.

Până mă-nchin prosternat în grădină

şi bâzâie clopotul vecerniei –

cerul se preschimbă-ncet în catafalc.

 

Laterna magica

 

Încet, amurgul a trecut spre un azur rece şi pal;

pe-albastre căi umblam haihui, solitar.

Mi-am privit mâinile: unduia şi pe pielea

catifelată un azur de altă lume, brumăriu.

Mergeam prin întuneric, din ce în ce mai mare.

Eterna singurătate cânta pe strunele grave

ale unui violoncel de aur. M-am oprit atunci

cu braţele întinse, ca un cerşetor orb,

şi pipăiam după tine.

Cum erai şi cum ţi-era glasul?

cum mă priveai şi cum mă iubeai?

– vai, am uitat. În spaţiu şi timp,

doar noaptea se zgâia la mine,

numai greierii ţârâiau pe câmpia neagră

şi plopii şuşoteau în clătinare.

… Deodată s­-a făcut lumină, iar pe cerul

îndepărtat, ca motorul turuitor pe-un ecran imens,

sufletu-mi cugetător proiecta cu fuioare

de fascicule vuitoare – cu tremur domol –

chipul tău adormit, cu pleoapele coborâte…

 

Poemul beznei (A sötétség verse)

 

O, anotimp de privegheri!

Profund pătează cerneala.

Noaptea-şi varsă zeama de rugină

peste grădini de la şase seara.

Pe arbori putrezi curge umezeala,

şi te-ntrebi: câţi ani mai sânt

în faţă? Vai, piciorul stă din mers

de teamă să nu calce în mormânt.

… Spune, ai îmbibat deja

zahăr ca neaua în zeamă brună,

în noaptea jilavă a unui pahar

de cafea neagră amară?

Şi-ai observat: zeama densă

ce sigură, cu ce lene perfidă

pătrunde, se caţără

în cubul imaculat de cristale?

Astfel pătrunde şi-n tine

noaptea, izvor ascendent,

a beznei, a gropii mireasmă

în toate fibrele şi venele,

până când, într-o seară umedă, brună,

până la topire te impregnează,

ca vreunui zeu să-i îndulceşti

băutura neagră şi amară.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko