VLADIMIR TISMĂNEANU, IEŞIREA DIN PUSTIUL IDEOCRATIC

„Marxism-leninismul“ era de fapt o summa ideologică a regimului totalitar comunist. Era o însăilare de propoziţii simpliste, de naivităţi vulgarizatoare prezentate drept adevăruri revelate. Propoziţiile începeau cu formula totemică: „Viaţa a demonstrat“. „Ateismul ştiinţific“ profesat oficial avea ca pandant absolutismul evlavios al închinării la „concepţia despre lume şi viaţă a clasei muncitoare“. Filosofiei îi era negat dreptul la autonomie. Nu exista speculaţie gratuită, fără determinaţii „de clasă“. Idealismul filosofic era de fapt o diversiune reacţionară.

Întreaga istorie a filosofiei era redusă la lupta dintre viziunea progresistă (materialistă) şi aceea reacţionară (idealistă). Platon devenea filosoful stăpânilor de sclavi. Un partizanat atroce distrugea chiar gândul că obiectivitatea poate fi o aspiraţie spirituală legitimă. Lupta împotriva „ideologiei burgheze“ ca imperativ sacrosanct a fost una din obsesiile dictate şi întreţinute de aparatele ideologice. Declaraţia din aprilie 1964 a dus la o relativă deschidere şi în filosofie. Partidul şi-a menţinut însă cu geloasă suficienţă monopolul cunoaşterii.

Convulsiile din Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, din septembrie 1965, marcau apăsat tabuurile. Studenţii vag neomarxişti erau înfieraţi drept „neonazişti“ de către colegii şi profesorii lor (cu foarte puţine excepţii, unul fiind decanul Tudor Bugnariu, intelectual ilegalist şi ginerele lui Lucian Blaga). Regimul Ceauşescu îşi afirma contondent intransigenţa ideologică. Tezele din iulie 1971 au retezat brutal tentativele de gândire autonomă în special în filosofia politică şi morală. Constrângerile erau mai drastice la Bucureşti, unde Facultatea de Filosofie se afla atât de aproape de centrul puterii.

Cartea istoricului Cosmin Popa despre Intelectualii lui Ceauşescu, apărută la Editura Litera, în 2019, este o revelatoare contribuţie la înţelegerea mecanismelor de reproducere simbolică a dictaturii comuniste. Mai întâi sub conducerea lui Miron Constantinescu, apoi a lui Mihnea Gheorghiu, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a centralizat monopolist toate domeniile de cercetare, în sferele umaniste, de la filologie la arheologie. Pe urmele lui Stalin, Nicolae Ceauşescu se credea un „corifeu al ştiinţei“ şi îşi dădea cu părerea în orice chestiune cu aplombul perfectului diletant.

În perioada efemerei liberalizări (1965-1971) s-au realizat unele breşe care se cer menţionate. În primul rând, în epistemologie, în logică şi în filosofia artei. Profesorul Mircea Flonta a traversat acele decenii cu probitate, integritate şi respect pentru valori. A fost rara avis. Am citit cu nesaţ cartea sa de memorii apărută la Humanitas, în 2016. A fost o bucurie, un privilegiu şi o onoare pentru mine să pot dialoga cu Domnia Sa în cadrul Cafenelei filosofice, podcastul coordonat de Dana Jalobeanu şi Grigore Vida.

Până în 1953, „marxism-leninism“ însemna recitarea encomiastică a unor pasaje din Operele lui I. V. Stalin. Propriul meu părinte a participat la acest odios ritual. Începuse să aibă dubii? Greu de spus. Dacă le avea, le ţinea ascunse. Era un true believer. Am încercat nu o dată să îl provoc la o confruntare cu propriile sale convingeri din anii stalinismului. A refuzat până la capăt să spună că totul a fost o imensă catastrofă. O monstruoasă înşelătorie. Dar nu a protestat când i-am spus acest lucru în vremea când îmi scriam teza doctorală. Era redactor la Editura Meridiane. M-a prezentat Monei Ţepeneag. Soţul ei, de-acum un faimos disident, mi-a adus de la Paris cartea lui Jean-Michel Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche. Stânga lui Leonte Tismăneanu şi stânga mea erau absolut diferite. Dar el rămăsese doar cu mâna stângă. Pe cea dreaptă o pierduse în bătălia de pe râul Ebro, în august 1938. Avea 25 de ani.