Leo Butnaru

Nu am pretenţii faţă de cititorii care ar putea avea pretenţii faţă de mine

1. Prima şi a doua întrebare din treime mi-au cerut să cumpănesc mai mult timp, pentru ca, în fine, să ajung la cel mai scurt răspuns, după care nu am pus şi semnul exclamării (ar fi fost, poate, firesc), să nu pară prea lung: „Nu“.

Însă nu se poate să nu ţinem cont de faptul că omul e o fiinţă dihotomică. În forul său intim, se întâmplă mereu interacţiunea contrastelor necesare. Întru păstrarea echilibrului. Întru cumpănirea pe cât mai acceptabil posibil între obiectiv şi subiectiv. Iar limbajul existenţial uman e al antinomiilor şi antonimelor. Astfel că, nu este exclus, în conştiinţa sau subliminalul meu acest „Nu“ să lase şi umbră, oricât de vagă, de… „Da“. Numai că, din câte îmi amintesc, nici chiar în vieţuirea în comunism, nu apăru vreo motivaţie pentru definitiva decizie a renunţării la scris. Atunci, din două rele o alegeam pe cea din care se putea „extrage“ mai multă literatură.

În ce priveşte a treia interogaţie: La ce i-ar folosi unui scriitor recunoaşterea postumă? Să-şi concentreze curiozitatea, interogaţiile, făptuirile în timpul său antum ce e, totuşi, de o durată infimă…

În cazul meu, cred că destinul a decis corect. Inclusiv faptul de a nu şti dacă, după trecerea mea în pulberea cosmică, voi fi sau nu voi fi citit. Trist e însă că, până la urmă, niciun poet de pe pământ nu va mai fi citit. După apocalipsă, potop, stingerea soarelui, lovitura unei comete uriaşe etc., etc. (Vreuna din astea – iminente.)

Arta, minunăţiile ei izvodite de firea umană sunt, din păcate, predestinate a fi provizorii şi, până la urmă, anihilate, aneantizate. Ce ni-i Nostradamus, după ce a cuvântat Ecleziastul în chiar primele sale fraze?… Vi le amintiţi, nu?…

2. Ca act de creaţie, literatura poate presupune puţin, dar şi de toate. Sau – puţin din toate ce cad sub incidenţa antinomicilor „da“ şi „nu“. Depinde şi de esenţele scrisului aflate mereu în interacţiune cu dotările şi exigenţele scriitorului. Mai mari sau mai mici. Iar un autor prea exigent cu sine nu prea are şanse să devină Narcis.

Dacă te gândeşti, nepreconceput şi cu calmul necesar, la cum şi din ce te-ai format tu (lume, şcoală, personalităţi, biblioteci etc.) ca scriitor, vei înţelege că, nu fie cu supărare, nu prea mulţi interlocutori (prin creaţia ta) ar putea să te înţeleagă, precum ai considera chiar tu că ar fi bine, frumos (şi cu folos). Tu eşti altfel decât ei. Dânşii sunt altfel decât tine. Iar eu sunt dintre poeţii care nu mizează pe mulţi cititori. Am doar potolitul orgoliu de a crede că cititorii mei sunt din cei selecţi. Nu am pretenţii să fiu citit… abundent, recitat, scandat.

Am avut norocul, cred, să ajung dintru începuturi la o concluzie, pentru mine… inevitabilă, căreia i-am rămas fidel, concluzie bazată pe secole, ba chiar pe milenii de recepţie ca apercepţie estetică: prin timp, poezia a însemnat şi mai înseamnă (în pofida minimalismului stupid) rafinament şi onoare întru demnitatea inteligenţei umane care, cu părere de rău, nu le sunt specifice prea multora. Nici chiar multora din impresionantul număr al celor care au absolvit universităţi, alte instituţii de învăţământ superior, s-au căpătuit cu masterate, însă rămaşi… neinstruiţi ca percepţie estetică. Iar individul, chiar cel cu facultatea terminată, care nu simte necesitatea de a citi ceva din poezia lumii, ca spirit e unul întârziat în viaţa asta, la tandreţea şi bucuriile existenţei omeneşti. Astfel, şi ei, cei cu studii „superioare“, sunt rămaşi, neevolutiv, în zona datelor primare ale percepţiei artistice. Astăzi, de altfel ca şi în vremuri de mai înainte, nu sunt prea mari şansele ca o carte bună de poezie să nimerească în atenţia, dar mai ales în… înţelegerea unor cititori înzestraţi „cu un simţ al misterului“ (Jean Cocteau). (Tot el: invazia „esteticii minime“.) De ce am căuta compromis cu ei, cu alţii în timpuri, când societatea mocneşte descurajant într-un semi-analfabetism cultural, deci şi literar, cultul pentru inteligenţă fiind de neintuit nici în „proiectele“ ei de viitor? În şcoală/şcoli, literatura e studiată schematic, băgată în carcasele mortuare ale manualelor şi crestomaţiilor superficiale. Şi, din păcate, nu există motive de a visa la timpurile în care literatura va fi studiată în mod aplicat, creator, inventiv până la inspiraţie, şi nu în mod şi la nivel fugitiv-explicativ.

Astfel că eu unul nu am pretenţii faţă de cititorii care, eventual, astăzi, ar putea avea pretenţii faţă de mine.

3. Mi s-a întâmplat să mă formez în sfere mai cuprinzătoare decât literatura noastră, în primul rând în diverse spaţii şi fenomenologii ale avangardei europene (ruse, franceze, spaniole, italiene, ucrainene… – din care am tradus, s-ar putea spune, masiv), şi care, prin permanentele sale impulsuri întru înnoire, diversificare, parcă nu ar încuraja… pesimismul. Care literaturi din vecinătatea noastră ar părea mai… vitale, mai neindicate să creadă că nu ar fi marginalizate? Chiar cele cu unul sau două premii Nobel la activ nu par să huzurească în euforii de prestanţă şi importanţă. Ci consultă IT, ca pe un virtual Nostradamus apărut ad-hoc, nu se ştie de unde şi de ce.