Dan Perşa

1. De fapt m-am lăsat de multă vreme de scris. La început, scrisul a fost o prelungire a cititului. Cititul de cărţi şi de lume. S-a născut acel narator natural, alter ego al autorului. Dar, într-o bună zi, am intrat în ficţiune. Dar am intrat eu, cel cu o carte de identitate? Nu, a intrat naratorul. De atunci eu nu am mai scris. M-am ocupat de cumpărături, de plătit facturi, de mers la slujbă. Iar naratorul, fiind eliberat de mine, a scris în continuare romane fără ca eu să-l prea iau în seamă. Mai ales că acolo, în ficţiune, el putea să facă orice, să mute luna, soarele după plac, să învârtă galaxiile. Totuşi, cum eu m-am vrut de la început un prozator realist, i-am oferit viaţa mea. Aşa că, în timp ce naratorul furniza un exces ficţional, ca să nu bată câmpii, se hrănea din mine.

2. Poate că nici una şi nici alta. Cred că este mai degrabă o necesitate. N-am scris pentru că am vrut, ci pentru că n-am putut trăi fără să scriu. Însă prin scris eu nu înţeleg faptul de a te aşeza la masa de scris şi a înşira cuvinte pe hârtie (mă rog, eu mai scriu încă pe hârtie). Ci e doar o extensie a unor gânduri ce te frământă, te frământă pentru că vin din afecte, din emoţii şi nu le poţi ignora. Fiecare roman l-am scris pentru că m-a stârnit ceva afectiv. Bunăoară, Vestitorul l-am scris pentru că l-am văzut pe Ţuţea la televizor. Ştiam câte ceva despre celebrităţile interbelice, cred că deja citisem şi cărţi ca Fenomenul Piteşti sau Fratele Alexandru, dar de Ţuţea nu auzisem. Şi când am văzut cât era de deştept acest anonim interbelic, mi-am spus că marii interbelici celebri trebuie să fi fost şi mai şi. Şi ce s-a întâmplat cu ei? Au fost spulberaţi. Fie că au plecat, fie au fost distruşi. Aşa mi-am dat seama de amploarea crimelor comuniste. A fost o crimă împotriva celor mai bune gene româneşti. Şi am scris Vestitorul ca un omagiu adus acestor interbelici. Nu dau alte exemple, dar fiecare roman a pornit din emoţii greu de stăpânit. Aşa încât sunt cu totul străin de gustul public şi de orgoliul de a mă şti citit. Astfel răspund şi la o întrebare anterioară: nu există decât recunoaştere postumă, dacă se întâmplă să fie ceva de recunoscut. Cât timp scriitorii trăiesc, sunt captivi în pânza de paing a jocurilor de interese.

3. Cred că problema de pus e valoarea cărţilor. Presupunând că există o valoare intrinsecă a unui op literar, o posedă cărţile noastre? Dacă da, contează mai puţin dacă sunt marginalizate. Acum, marginalizare în ţară sau la nivel european? Că în ţară n-am observat să existe o marginalizare voită la nivel statal. Dar că există scriitori marginalizaţi, cu asta sunt de acord. Acum s-a creat (încetul cu încetul) o reţea naţională de critici de vârstă medie, care comunică perfect între ei datorită mijloacelor lesnicioase de comunicare şi care hotărăsc pe cine să înalţe în joc şi pe cine să marginalizeze, criteriul fiind, dacă nu mă înşel în perspectiva ce mi se pare că am desluşit-o, unul generaţionist: să fie din generaţia lor şi, ca o condiţie secundară, să se afle sub aripa protectoare a unui critic local (căci reţeaua e alcătuită din critici din toată ţara). Culmea este că procedează tocmai în felul pe care-l condamnau cu nu mult timp în urmă. Ruşinos, dar probabil gândeau ca-n fabulă: „Că voi egalitate, dar nu pentru căţei“.

Cred că m-ar fi demobilizat succesul. Când nu ai succes, fie din orice cauză, înteţeşti focul, doar-doar vei avea. Pentru că uitându-mă la generaţiile mai noi, dorinţa de succes pare să fi devenit un sindrom al timpului nostru. Parcă ar fi un fel de panică. Oamenii trăiau mult mai liniştiţi înainte.