Iulian Boldea

Scrisul şi viaţa

Nu m-am gândit să renunţ la scris, deşi uneori aveam motive să o fac. Opinia mea este că, pentru un scriitor, actul de a scrie înseamnă chiar viaţa, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Scrisul şi cititul sunt componente ale metabolismului cultural, condiţia de cititor fiind privilegiată. Scrisul şi cititul, autorul şi cititorul sunt embleme ale cunoaşterii prin literatură, între text şi umbra lui, cititorul, regăsindu-se relieful fascinant al imaginarului, ambiguu, inconstant, fluctuant. Scrisul, ca şi reversul său în palimpsest, lectura, presupun nelinişte, interogare, intrare şi ieşire din labirintul cotidian al frustrărilor şi amăgirilor. Scrisul, ca şi lectura, însumează iluzii şi dezamăgiri, aspiraţii şi revelaţii, promisiuni ale cotidianului şi alchimii ale transcendenţei. În acelaşi timp, literatura e o formă privilegiată de memorie, de ascultare a adâncului fiinţei, printr-o subtilă fixare a emoţiei, a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, în texte ce înregistrează vibraţia unei trăiri de dincoace sau de dincolo de cuvinte. Pe de altă parte, pentru un scriitor autentic, renunţarea la scris (cazul lui Rimbaud e eclatant, dar rămâne o excepţie) nu poate fi altceva decât renunţarea la înseşi raţiunile sale de a exista. Recunoaşterea postumă a funcţionat în cazul unor opere şi al unor scriitori cu destin ingrat al receptării în timpul vieţii. Dar postumitatea e, mai degrabă, o ficţiune…

Literatura este un act de narcisism, pentru că se hrăneşte din trăirile eului, reflectă emoţiile scriitorului, îi oglindeşte orgolii, tare, inhibiţii, frustrări. Prin operă, scriitorul adevărat menţine, cred, echilibrul instabil, fragil între narcisism şi generozitate. Uneori, e adevărat, preţul notorietăţii e un compromis între scriitor şi cititori. Cazul exemplar care îmi vine în minte este acela al lui Cezar Petrescu, care, în perioada interbelică, a scris romane facile dictate de compromisul faţă de gustul publicului. Literatura autentică presupune deschidere, dialog, valoare estetică, sustragere de sub tutela cutumelor, habitudinilor şi tiparelor prestabilite, refuz al oricărei forme de închistare sau de anchilozare. În acelaşi timp, literatura este mărturie, mărturisire şi interpretare a lumii, memorie a fiinţei şi spaţiu de întâlnire al unor întrebări, răspunsuri, semnificaţii, nuanţe şi detalii în care sunt absorbite moduri de existenţă şi stări de agregare ale fiinţei. Întoarcerea în trecut modifică fizionomia timpului care nu mai există, dar şi conştiinţa celui care îşi reaminteşte trecutul. În literatură, între vedere şi imaginaţie există un strâns raport de corespondenţă. Camil Petrescu spunea că pentru a vedea „îţi trebuie imaginaţie“. Privirea scriitorului nu este întotdeauna directă, nemediată, focalizată asupra unui real determinat. Ea este adesea oblică, laterală, postişă, revelând sensuri inedite, semnificaţii derivate, nuanţe şi reverberaţii lăturalnice, încorporate de autor în ceremoniile textualităţii.

Nu cred că literatura română contemporană este marginalizată. Apar în revistele culturale româneşti foarte multe cronici literare, recenzii, apar monografii şi chiar istorii literare care reflectă metamorfozele poeziei, prozei, criticii literare de azi. În fond, în literatura română actuală, marile valori sunt validate de centru. Literatura română contemporană nu poate face abstracţie de provinciile sale, nici nu le poate absolutiza importanţa, după cum nu le poate trece sub tăcere veleităţile şi imposturile. Ar fi ideal ca un scriitor să îşi păstreze independenţa de opinie cu orice preţ, chiar cu preţul dezacordului faţă de normele timpului său. Scriitorul veritabil este, cred, cel care poate fi un model pentru alţii, un reper moral şi estetic. Există, desigur, şi ipostaza de scriitor nonconformist, radical, care se manifestă iconoclast, chiar dacă nonconformismul nu accentuează, nici nu minimizează valoarea unei cărţi, aceasta decurgând din natura sa intrinsecă.