Lucian Vasiliu

1. Dificil a fost începutul scrisului, acum circa 3.300 de ani, înainte de Isus. Prin Mesopotamia, se spune, după recente cercetări!

Greu a fost şi pentru mine şi pentru camarazii mei de şcoală primară, într-un cătun situat în triunghiul Berlad (ulterior Bârlad) – Bacău – Vaslui, odinioară. În comuna Puieşti (fostul Ţinut interbelic Tutova), unde tatăl meu a fost preot de ţară (absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi), învăţător şi profesor, preot misionar în Transnistria, sfârşind în anchete şi internări în Spitalul de psihiatrie din Iaşi, pe fond de incompatibilitate cu instauratul regim sovietic.

După ce mi-am pierdut Tatăl – de educaţie interbelică (urmare şi Tezelor PCR din 1971), am descoperit alt fel de SCRIS. Aveam 17 ani. Exersam îndârjit: lectura, meditaţia, pagina haşurată. Pe la finele anilor 1980 îmi cam pierdusem speranţa şleampătă. Am vrut să abandonez literatura, mon amour. Am gândit şi m-am răzgândit. Îl visam pe logofătul Conachi! Eram obsedat de pene de scris, de călimări, de creioane, de condeie, de pixuri şi stilouri chinezeşti (de Parker nu aveam parte!), de maşini de scris, de colile albe (dificil de procurat!), care se cereau cuvântate.

Când am descoperit caligrafia liniilor din palme, am decis să înfrunt inerţia, în chip labişian, dar şi villonesc, poesc. Mi-am asumat riscuri. Nu mi-am înregistrat maşina de scris la Miliţie. Am şi fost anchetat, în toamna anului 1983, cu 5 capete de acuzare. Între altele, făceam parte din grupul de condeieri incomozi, de la revista studenţească Dialog (coordonată, un timp, de criticul literar, universitarul rafinat, Alexandru Călinescu).

Eram amic cu ambasadorul Elveţiei în România. Îmi anulaseră premiul pentru debut (volumul Mona-Monada, Junimea, 1981) la Festivalul naţional ,,Eminescu“, organizat sub auspiciile Uniunii Scriitorilor (nu am fost membru al breslei, înainte de 1989 – aveam dosar noncorespunzător, ca mulţi alţi valoroşi convivi).

Recunoaşterea postumă? Cred în ea, de m-aş referi doar la postumitatea lui Bach sau la Postumele eminesciene!

2. Pentru mine, scrisul, literatura, înseamnă CUVÂNT.

Logos grav, dar şi colocvial-ludic. Artă pentru Artă. Autonomie. Libertate. Nicidecum oglinda de pieptănat pletele infatuării, perciunii orgoliilor, bărbile conjuncturii fripturiste.

Culeg, adun, reconstitui şi restitui ţăndări de oglindă spartă în varii contexte: monade, lucianograme, seismuzeografii. Sic!

Practic Yoga între literele L şi V!

3. Regimurile totalitare au favorizat un anumit tip de artă, de literatură. Pe unii autori i-au marginalizat, pe alţii i-au favorizat. În contexte diferite: când abuzând grosolan, când relaxând perfid.

Dacă sunt demobilizat, mă mobilizez. Îmi plac probele grele. Mă dedic obstacolelor. Am făcut ceva sport în juneţe. Înfrunt impostura, submediocritatea, sancţionez stâlcirea limbii materne. Sunt deseori incomod pentru unii.

Veleitarii se lamentează. Deseori sunt agresivi. Vulgari. Ţâfnoşi.

Frustraţii atacă sub centură. Constat numărul în creştere al asistaţilor, al oportuniştilor impenitenţi, al duplicitarilor.

Îmi plac rebelii lucizi, dar şi ludici.

Precum la JUNIMEA lui Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane: ,,Intră cine vrea, rămâne cine poate!“.

Valoarea învinge, chiar şi într-un târziu. Cu vai şi chiu!

Recomand să fim încrezători, confraţi scriptori! Limba română ne susţine: inepuizabilă, expresivă, entuziast-maternă! Mai ales într-un an de alegeri spectaculoase în univers. Vers cu vers!