Vasile Igna

1. Da, m-am gândit, însă niciodată serios şi până la capăt. Dar cum niciodată nu e prea târziu, iar dezamăgirile se tot adună, s-ar putea să o fac mâine-poimâine, peste câteva săptămâni sau luni. În fond, nu m-a obligat şi nu m-a împins nimeni de la spate să „mă fac“ scriitor. Eram un copil de mai puţin de zece ani când m-am hotărât – singur şi deloc conştient de ce mă aşteaptă – să scriu cărţi. Dar când simţi că îţi seacă izvoarele, când firicelul de apă ce răsărea dintr-un pământ mai mult sau mai puţin afânat nu mai curge, ci bălteşte, firesc ar fi să te aşezi pe mal şi să plângi. Doar că tu te ridici, cauţi o cărare, faci câţiva paşi, poate găseşti o poieniţă în care să-ţi tragi sufletul ori să-ţi asculţi bătăile inimii. Conştientizezi, o dată mai mult, că plânsul alină, dar nu vindecă şi că stima şi mulţumirea de sine nu sunt de căutat în aplauze conjuncturale ori în consolări ipocrite. Se adaugă apoi chestiunea extrem de sensibilă a receptării critice şi publice şi a relaţiei acestora cu aşteptările scriitorului. De prea multe ori ele nu se suprapun, ceea ce în principiu e corect, dar în realitate e dureros. Acestea toate şi multe altele pot naşte gândul de a renunţa la scris (sau la dorinţa de a nu mai publica), dar puţini o fac cu adevărat, deoarece nici singurătatea, nici anonimatul nu suplinesc bucuria comuniunii. Comparaţia cu schimnicul care ţine post negru, dar amână să se împărtăşească, pare forţată, însă desemnează o atitudine identică. Şi, da, cred în recunoaşterea postumă, dar nu sfătuiesc pe nimeni să se iluzioneze cu promisiunile unei terapeutici inventate pentru a vindeca aripile rănite ale îngerilor.

2. Da, arta, în general, nu doar literatura, e o formă impură de narcisism. Doar că ceea ce o face viabilă ori perenă nu e cantitatea de autoadmiraţie pe care o conservă, ci măsura în care experienţa individuală se converteşte în expresie credibilă şi, concomitent, în mesaj. Dar tot atât de firesc este că scriem (poate că înainte de toate) pentru noi înşine şi abia după aceea pentru alţii. E vorba, aşadar, de o generozitate congenitală şi nu de una dobândită. Cititorul, chiar nevăzut, nu este o abstracţie, ci un om în carne şi oase. A face compromisuri în numele lui înseamnă a transforma literatura într-o marfă ce se supune legii implacabile a cererii şi a ofertei. Una cu variaţii de la o zi la alta, de cele mai multe ori insidioase, greu sesizabile. Nu scriu, aşadar, pentru a fi pe placul publicului, dar nici împotriva lui. Scriu dintr-un îndemn interior irepresibil, în egală măsură misterios născut şi conştient asumat. Speranţa de a te strecura în mintea cititorului şi a rămâne în amintirea lui măcar câteva ceasuri după ce lectura s-a încheiat, nu e una deşartă şi ea poate vindeca boli sufleteşti grave, printre care cea a renunţării la scris, care poate fi, deseori, fatală.

30 Avalanşa e reală, dar ea e efectul numărului, nu rezultatul impactului. În realitate, numărul poate fi şi un semn de vitalitate, o presimţire a rodului, fapt pentru care nici nu cred că el e vinovatul principal. Prin urmare, nu de o marginalizare deliberată pare a fi vorba, ci de reacţia unei bune părţi de foşti şi virtuali cititori la presiunea (haotică, subversivă, făţişă, dar continuă) a uriaşei schimbări de paradigmă societală înăuntrul căreia o mare parte din vechile şi solidele repere moral-culturale au dispărut sau sunt în mare suferinţă. Dacă totul poate fi înlocuit cu orice, de ce lectura nu şi-ar putea schimba şi ea, nu doar suportul multisecular, ci şi orizontul de aşteptare? Desigur, o carte proastă rămâne o carte proastă şi pentru cititorul exigent, şi pentru cel superficial. Doar că cel din urmă poartă cu sine virusul contagiunii şi, în absenţa reperelor, va transfera propria percepţie (mai întotdeauna negativă) asupra tuturor condeierilor de azi. Multiplicată la nivelul unei ţări, sentinţa implacabilă Toţi sunt la fel produce daune dureroase şi cvasiirecuperabile, şcoala şi editorii dubioşi, purtând, şi în acest caz, o vină greu de ignorat/iertat.

Dacă sunt demobilizat? Nu chiar de tot, dar nici confortabil nu mă simt. Soluţii? Vor fi fiind destule, dar în ce mă priveşte, una singură e de luat în seamă: să continui să scriu pentru mine însumi, ca şi cum m-aş găsi pe o insulă pustie, iar ecoul/ aburul cuvintelor mele îmi asigură nu doar supravieţuirea (potolirea fantasmelor), ci şi binefacerile ori dezagrementele vecinătăţii.