Liviu Ioan Stoiciu

Mă tot las de scris, scriind

Dacă am trăit până acum, am trăit datorită „scrisului“. E „treaba mea“ dacă scriu, de ce, cum şi cât. Scriu pentru sufletul meu. Lasă că, fiziologic, scrisul are rolul lui determinant (scrisul, între altele, mă eliberează de un stres profund, de răul din mine; o fi având şi un rol terapeutic; cel puţin aşa mă iluzionez, poate şi fiindcă sunt depresiv din fire, pesimist). Scriu de la 14 ani (din 1964) pentru sertar, scrisul e o chestiune strict personală, repet, intimă. Scriu „de la sine“ (săptămânal-lunar, poezie, de exemplu), depinde de genul în care mă exprim (scriu proză la distanţe de ani de zile, am scris teatru într-o anumită conjunctură, nu mai scriu; am scris şi zilnic publicistică „de atitudine“ de la Revoluţie încoace pentru rubrici la ziare, nu mai scriu; scriu şi azi eseuri pentru reviste literare; public jurnal, totodată). La 14 ani aveam „reviste“ ale mele scrise de mână (şapte titluri pe file A3, îndoite, dublate, cu ilustraţii; eu eram „tehnoredactorul“ lor) în care „publicam“ poezie, proză, teatru, jurnal, publicistică (texte originale ale mele; dar şi interviuri luate de mine, sau „ştiri“ aflate de la „oamenii mari“; puteţi să puneţi în ghilimele genurile în care am scris atunci, calitatea lor era pe măsura debutantului), eram obligat să scriu să nu las spaţii goale în pagini. Curios, m-am fixat de atunci, de la 14 ani pe „creaţie spontană“, poezie, proză, jurnal, teatru, eseu, publicistică (la început am scris şi „critică literară“, dar am renunţat la ea din primii ani de scris de mână, considerând că e o meserie, o ştiinţă) – faceţi socoteală câţi ani au trecut din 1964, e o cifră rotundă în 2024. M-am tot „profesionalizat“ din mers, „pe mâna mea“; „mi-a intrat în sânge“ scrisul, ce să fac, aşa am fost lăsat („aşa mi-a fost scris“) – puteţi să tot surâdeţi. Am avut perioade cenacliere în prima tinereţe (am şi condus un cenaclu studenţesc la Bucureşti) când scriam forţat, nedormind nopţile de grija scrisului, să am cu ce să mă prezint la şedinţe, era obligatoriu (tot în ideea profesionalizării). Sigur, nu sunt mulţumit nici azi (după o viaţă de om) de mine, nu simt că „am dat totul la masa de scris“. Rar un text scris de mine mi se pare a fi „bun“ şi îmi provoacă „o mare fericire de moment“ (subconştientul păcălindu-mă, o dată ce, la o recitire a lui, după un an, textul mi se pare a fi fără nici o valoare). Să mă las de scris? Fiindcă n-am succes public? De ce aş face-o, dacă el „vine“ natural, e deja o funcţie organică? Scriu pentru mine, să mă salvez moral, „spiritual“, să mă respect. Îmi fac datoria faţă de mine însumi, scriind numai pentru sertar. Fiindcă la mine o zi în care nu scriu, e o zi trăită degeaba.

Nu scriu nici pentru „publicul larg“, nici pentru cel „avizat“ (cu atât mai puţin nu scriu pentru a fi validat de critici literari; dar mă simt „îmbunătăţit duhovniceşte“ dacă sunt bine primit de ei). Nu scriu să fiu pe gustul cuiva, scriu „aşa cum îmi vine“ (scuze pentru vocabularul gratuit), nu ţin cont de nici o oprelişte sau vreo atracţie benevolentă. Dacă am norocul să am cititori la o carte, mă felicit. Aşa cum mă bucur dacă un poem recitat în public primeşte aplauze „pe bune“, observând că a fost cât de cât receptat. Eu nu sunt dintre cei răsfăţaţi de cititori (auditori). Îmi văd de drum fără să mă omor cu firea, rămân un singuratic „atipic“ (aşa mi se tot spune că sunt, caz clinic, probabil), izolat, retras. Şi consider că e un eveniment al meu irepetabil, căzut din ceruri, dacă sunt premiat (sau numai nominalizat la un premiu, depinde de componenţa credibilă a juriului), recunoştinţa publică fiind pe măsură. Nu are nici o legătură narcisismul cu creaţia mea literară, chiar dacă starea autoreferenţială la optzecişti, pusă atât pe tapet în scris, ar putea da de gol o asemenea trăsătură de caracter. Dinspre notorietate şi compromis cu cititorul (dacă e critic profesionist): dacă e o „chimie“ la mijloc între tine şi cititor, nu e nici un compromis, dacă însă plăteşti criticul să scrie despre tine (sau scrie despre tine fiindcă îi eşti prieten sau îi eşti simpatic şi te laudă jenant), atunci notorietatea ta nu merită atenţie.

Dinspre marginalizarea literaturii, azi – mai e vorbă? Nu mai sunt cititori de literatură la zi originală decât întâmplători. Teribil e că ultimele promoţii literare marginalizează literatura română scrisă până la ei. Adică ei, tinerii nou-veniţi, care sunt viitorul, îngroapă literatura română din ultimii 200 de ani prin ignorare, refuzând să o asimileze. Nu mai contează decât autorii incluşi în manuale şcolare. Soluţii de ieşire din această situaţie? În nici un caz să nu abandoneze scrisul „cei chemaţi“. Mie puţin îmi pasă dacă nu voi avea „posteritate“ (rămân în dicţionare sau istorii literare, cu titlu de curiozitate). E păcat însă că minunata noastră limbă română „identitară“ se va pierde fără literatură.

25 mai 2024. BV