Adrian Popescu

Rudele sărace

1. Exemplul renunţării la scrisul şi publicatul cărţilor vine dinspre America Latină, Llosa şi-a anunţat public retragerea, iar înainte de el, dacă nu mă înşel, Marquez. Ambii au decis, în culmea gloriei, să părăsească arena literară. La noi, gestul nu a prea avut ecou, după câte ştiu, dimpotrivă, mulţi scriitori români valoroşi sau mediocri, ajunşi la vârsta bilanţurilor existenţiale şi literare, îşi continuă impetuoşi cursa alături de noile promoţii literare.

Da, poţi să mai slăbeşti ritmul apariţiilor tale editoriale, dacă ţi-ai câştigat un loc în tabloul criticii literare şi ai aprecierea cititorilor. De ce să te repeţi, exasperându-i şi pe unii şi pe ceilalţi? Vrând să demonstrezi cât eşti de talentat, rişti să devii o maşină de produs texte, purtând eventual marca ta, mai mult sau mai puţin vizibilă. Mă întristează antologiile masive, somptuoase sicrie de lux, care nu conţin poezie, ci doar versificaţii. Când scrii în neştire, publicând mereu, nu aduci, în cazul poeţilor, neapărat probele lirismului. Altceva este cazul criticilor, cărora noile sau vechile titluri (reluate) le cer un ritm alert, o prezenţă în stare de veghe. Autorii de jurnale, la fel, nu-şi pot părăsi ritmul necesar procesării rapide a evenimentelor. Un Gheorghe Grigurcu, poet şi critic, m-a uimit întotdeauna pentru că nu se repetă, deşi publică mult, îşi menţine acuitatea privirii şi o reflecţie surprinzătoare.

Da, încet am şi renunţat la scris, recidivez doar când presiunea cererilor prietenilor mei de la reviste este prea mare. Cred că fiecare poet adevărat supravieţuieşte prin câteva poezii, sau doar câteva versuri, deci, are o postumitate, o „glorie“ relativă, cât va ţine ea, cât va fi de eclatantă, nu se ştie. Oricum un poet este mai preţuit după ce moare, cât trăieşte „încurcă lumea“ de multe ori, cu prezenţa lui… Cât sunt în viaţă, mulţi poeţi se pot regăsi în autoportretul lui Bacovia „Cu al meu aspect/ făcea să mor/ căci tuturor/ păream suspect“.

2. Act de generozitate, de solidaritate cu omul obişnuit, care poate avea iluminări poetice. Cred, nu dau sfaturi, că nu trebuie să neglijăm poeticitatea din cotidian, din gesturile umane uimitoare, din peisajele naturale, unde cele patru elemente se îmbină armonios, graţie excelenţei Creaţiei primordiale. Dar, să nu facem selfie cu ele! Focalizându-ne egocentric, etalându-ne senzaţiile şi întrebările subiective, intime, strict personale, vom deveni plicticoşi.

3. Notorietatea se câştigă printr-o strategie răbdătoare şi inventivă, o spune Nicolae Breban. Da, există scriitori ca Erich Emanuel Schmitt, care scriu agreabil, pe gustul cititorului global de azi, unul relativ cultivat, prin tv, face book, pretenţios, dar şi superficial, monden. Cartea prozatorului despre Ierusalim (Provocarea Ierusalimului) mi se pare străină spiritului oraşului sacru, o privire de turist cultural, grăbit să bifeze locurile vizitate, pe care nu le-a văzut cu ochii minţii şi ai inimii.

Intră în orice librărie şi vei vedea oferta supraabundentă de traduceri, toate, nu zic, necesare, de top, vei găsi scriitori din toate continentele, nume celebre şi volume admirabile prin originalitate şi stil, prin idei. Undeva, mai în spate, mult mai discrete, vei găsi şi rafturile cu cărţile scriitorilor români, care par rudele sărace, invitate la banchet. Sunt din acelaşi sânge albastru, de la cerneală, bineînţeles recunoscute, salutate cu jumătate de gură, dar stânjenitoare.