Ştefan Borbély

1. Cred că, în cazul meu, mai potrivit ar fi să rearanjăm puţin cuvintele, pentru a le pune în acord cu adevărul. Nu voi putea renunţa niciodată la scris, fiindcă el n-a fost nicicând o opţiune a voinţei mele, pe care aş putea-o întrerupe. Puţin pretenţios spus: scrisul a fost cel care m-a ales pe mine, şi nu invers, el fiind, cu mult înainte de anii debutului meu din presă, o formă de comunicare publică a vocaţiei mele pentru retractilitate, pe care deceniile trecute de atunci n-au făcut decât s-o aprofundeze. Deci, dacă va fi să fie, scrisul va fi acela care va renunţa la mine, în momentul în care în relaţia noastră, existenţială până la sfârşit, se va insinua o disfuncţie ireparabilă, cum ar fi, de pildă, o boală de memorie. Am văzut minţi realmente strălucite – cum a fost aceea a lui Lloyd deMause, directorul Institutului de Psihoistorie din New York – strangulate de demenţa senilă sau de Alzheimer. Dacă mi se va întâmpla aşa ceva, sper să fiu ajutat s-o termin cu totul, întrerupând la timp agonia precedată de sterilitate. Ultimul meu rând va fi scris de altcineva, nu de mine.

Publicând 20 de volume de construcţie intelectuală până acum, cu altele aflate în stadiu de pregătire, trebuie să recunosc lucid, la anii pe care îi am, că n-am făcut gaură-n cer şi că dispun de o audienţă (evit s-o numesc notorietate) destul de incertă. Sper, aşadar, ca măcar două sau trei dintre scenariile hermeneutice corecte pe care le-am lucrat să fie reluate de către cineva atunci când nu voi mai fi decât cenuşă. De „recunoaştere postumă“ nu poate fi vorba atâta vreme cât practicile de acreditare critică de la noi continuă să fie preponderent subiective, sectare, insulare. Îmi rămâne, aşadar, speranţa că inventarul afectiv al vreunui asemenea grup de coagulare va include şi câteva dintre lucrările mele. Însă, interesat fiind de valoarea de schimb a ideilor, şi nu de dizolvarea lor în relaţii interpersonale de troc, ajung responsabil la concluzia că, dacă ţinem cu tot dinadinsul să judecăm bilanţul meu literar în mod detaşat, fără părtinire, am cam lucrat degeaba.

2. Pentru mine, ea nu reprezintă nici narcisism, nici altruism, ci un sistem complex de idei, simboluri sau substraturi, în care am încercat să devin plauzibil pentru mine însumi, să stabilesc ecuaţii intelectuale verosimile, de tip asociativ, combinatoriu. Unele dintre acestea au venit pe calea intuiţiei, pe când altele – cele mai numeroase, de altfel – au fost precedate de luni sau chiar ani întregi de cercetări bibliografice fericite. În momentele amplitudinare ale acestor căutări – şi au fost multe de acest gen de când m-am pensionat, adică de când dispun integral de timpul meu de lucru –, bucuria ca atare a descoperirii suspendă, automat, orice considerent aflat în afara euforiei intelectuale. Atunci când aceste intensităţi vin, când ele se manifestă, singura grijă pe care o mai am este să fiu suficient de nuanţat şi de precis ca să nu le trădez prin scris. Elitist anacronic fiind (nu mă condamnaţi prea vehement pentru asta…), sugestia de a scrie „pe gustul“ cuiva – fie el public, ideologie, grup sau club intelectual – mi se pare o declasare. Dac-o fi să pierdem jocul, s-o facem pre limba noastră, fără să-i mai implicăm pe ceilalţi.

3. În Decembrie 1989, literaturii române i s-a pus în faţă o oglindă de contrast, prin intermediul căreia se puteau cuantifica atât unele decalaje faţă de mersul internaţional al ideilor sau formelor literare, cât şi – acesta e aspectul care se uită cel mai uşor! – unele avantaje particularizante, pe care se putea lucra în continuare. Preţul acestor ajustări l-a constituit, pe ansamblul sensibilităţii culturale româneşti, imperativul lăsării la vatră a trecutului identitar de tip romantic, nostalgizant şi, particularizat la literatură, renunţarea la puterea canonică a impresionismului critic foiletonizant şi asumarea prezumţiei că literatura, în toate formele ei de manifestare, este un limbaj specializat, care se cere a fi învăţat, transformat în ceva firesc la nivelul comunicării şi al receptării. La noi, nimic nu s-a dus până la capăt, în niciunul dintre aceste domenii. Să mai amintim, tot în acest context, de retardarea tematică a programelor literare din mediul preuniversitar, decisive pentru cristalizarea, la maturitate, a unei culturi de gust elevate, competente şi competitive la nivel internaţional. E disfuncţional să educi cultural, în perioada lui Borges, a lui Eco, Murakami sau în aceea a Inteligenţei Artificiale, ilustrându-ţi argumentele cu foamea de pământ din Ion, cu obstinaţia monomană, cărunt-senectă din Fefeleaga sau cu cine ştie ce altă elucubraţie premodernă.

Pe mine, în calitate de critic literar, titular de rubrică lunară şi de cititor activ, exhaustiv, nu atât decalajul de care amintiţi mă îngrijorează, cât anacronismul terminologic şi ideatic cu care nume importante din publicistica noastră literară actuală continuă să întâmpine volume extrem de sofisticate, aparţinând unor teritorii epistemice specializate, diferite de estetism. Poţi scrie despre Paul Auster, Mircea Cărtărescu sau Florina Ilis în aceeaşi notă pe care ai folosit-o la Marin Preda, Fănuş Neagu sau Petru Dumitriu, dar e inutil, întrucât căruţa tot înglodată rămâne, incapabilă de a mai face un pas înainte. Neavând încredere nici în utilitatea de perspectivă a experimentelor critice juvenile (terianism, morettism, literatură cantitativă), sunt de părere că, pentru surmontarea decalajului respectiv, avem nevoie de cei 40 de ani din deşert, adică de apariţia unei noi sensibilităţi literare. Nu ştiu, însă, dacă ea ne va fi favorabilă sau nu…